Category: eseu

ESEURI TRADUCTOLOGICE – O NOUĂ APARIȚIE EDITORIALĂ

cartea eseuri

A văzut lumina tiparului noua mea carte ”Eseuri traductologice”, un studiu bazat pe corpusul factologic francez, românesc.

….”Să încercăm să definim imaginile – stări de conştiinţă care constituie fondul imaginar de obedienţă filosofică în lirica lui Eminescu. Identificarea acestor imagini este strâns legată de ţesutul simbolic al textului romantic eminescian, o altă carcasă fundamentală care susţine imaginarul liric – erotic. Reperarea simbolurilor va uşura sarcina modestei noastre cercetării –  de a elabora o schemă – formulă de traducere a imaginarului la Eminescu. Vom profita de studiile deja existente şi să degajăm simbolurile poetice intertextuale eminesciene (Guţu A., Guţu I., 2003:17): marmura – simbolul răcelii, morţii; albul – simbolul purităţii, virginităţii; cântecul – simbolul beatitudinii, fericirii, uşurării; pădurea – simbolul singurătăţii, refugiului; zăpada – simbolul purităţii; teiul – simbolul dragostei, frumuseţii; lacul, izvorul – simbolurile fascinării, aşteptării dragostei; Lucifer – simbolul poetului geniu, inaccesibil oamenilor(Guţu, 2002: 136).”….

***

……”E dificil şi în acelaşi timp periculos să plasezi un semn de egalitate între limbă și cultură, căci fenomenele de instrumentalizare a limbilor au loc peste tot în lume. Și aceasta se întâmplă datorită mondializării și melanjului de culturi fără precedent: “Problema nu constă în faptul cărei limbi aparții, ci care cultură o deții, iar problematica pierderii  culturii fără abandon lingistic se manifestă peste tot în lumea occidentală. În special în  Europa, a cărei unificare se face nu în baza culturilor naționale împărtășite, ci în baza unei culturi comune globalizate ” /« La question n’est pas d’être de telle ou telle langue, mais de telle ou telle culture, et la problématique de la perte de la culture sans abandon linguistique se pose aujourd’hui un peu partout dans le monde occidental. C’est en particulier le cas de l’Europe, dont l’unification se fait non pas sur la base de cultures nationales partagées, mais sur celle d’une culture commune mondialisée » (Morel, 2008, p. 26)

Însă, în problematica circulaţiei valorilor culturale prin intermediul traducerii, este oportun de interpretat limba și cultura ca pe o monadă, în accepţiunea pe care o oferă B. Spinoza, ca pe o entitate în armonie desăvârşită cu ea însăși, pentru a facilita procesul de analiză științifică a fenomenului în discuţie. O viziune retrospectivă asupra istoriei civilizațiilor permite constatarea că traducerile în diferite epoci , în diferite colțuri ale lumii, au exercitat un rol nodal în transmiterea valorilor culturale, a științelor, a cunoaşterii în general. Am propus graful tetraedrului segmentat cu patru fațete, care, contemplat tridimensional, permite  utilizarea needulcorată a imaginarului istoric, stabilirea în mod convențional a tipologiei  priorităților ce derivă din logica evoluției geografice, economice, politice și sociale a diferitelor regiuni ale lumii: traducătorul(rii), societatea, limba/cultura sursă, limba/cultura țintă.”……

Eseuri traductologice, Ana Guțu, Chișinău, ULIM, 2015 

CIZMA ”PACIFICATORULUI” RUS ȘI SPATELE ÎNCOVOIAT AL POLITICULUI MOLDOVENESC

Uneori am impresia că deciziile luate de politicienii din Republica Moldova s-ar potrivi de minune pentru scenarii gen ”Cum să arcuiești mai bine spatele, ca stăpânul să te calce confortabil, încât să atingi extazul maxim al masochismului”. Aceasta e simțirea supremă a (i)responsabililor politicieni  din arcul guvernamental al RM, mai actual și mai vechi, care, din raționamente anumite (de business sau pseudo-consensuale) afișează o idolatrizare a ”partenerului strategic” Rusia. Ba ”suntem alături de Rusia în celebrarea a nu știu care victorii”, ba, mai recent, afișăm cu nonșalanță decizia de a permite mișcarea pe teritoriul RM a trupelor armate ”pacificatoare”, care trupe, cică, ar asigura pacea în zona de securitate a teritoriului separatist de dincolo de Nistru. Vadim Pisari se răsucește în mormânt.

Oficialul  Victor Osipov, ”omologul” lui Ștanskaia,  cu buna știință sau neștiință a președinției, a parlamentului, a guvernului, ia decizia în numele statului Republica Moldova (alias noi cu dumneavoastră) și zice ”Dobro, zaiezjaite” trupelor rusești, implicate în alimentarea dispozițiilor separatiste pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Decizia vine în contrasens cu multiplele declarații oficiale ale Republicii Moldova la summit-uri, întruniri etc. referitor la cererea de a substitui trupele ”pacificatoare” rusești cu o misiune civilă internațională. Și făcându-le pe plac rușilor, Osipov se alege cu elogii din partea unor oficiali ai lui Putin. Mai dezgustătoare elogii nici că pot fi. O fi Osipov rupt de lume? A uita Osipov că Rusia duce un război de agresiune împotriva Ucrainei? Nu privește Osipov știrile la TV despre morții, răniții și criza umanitară de proporții din Ucraina? Sau magazinele Duty Free în serviciul propriului business (sau al celui de partid) deschise la frontiera administrativă pe Nistru au determinat demult interesele personale ale oficialului? Poate mai deschide niște Duty Free și la Comrat? Sau la Bălți?

Oare astfel de decizii, afișate brusc în presă, nu merită să fie luate la nivel de un Consiliu de securitate? La nivel de parlament? La nivel de președinție? Parlamentul se ocupă cu reglări de conturi și risipește timpul pe bâlbâieli adolescentine cu statut de PR ieftin ca brusturele de câmp, iar astfel de probleme importante precum accesul trupelor zis ”pacificatoare” rusești rămâne la discreția ”dutifrinistului” oficial Osipov.

Ziceți avem nevoie de ”tineri politicieni”? Domnilor, avem nevoie de politicieni integri și cu inimă mare pentru această palmă de pământ, care timp de secole nu și-a mai dezdoit spatele în fața ocupantului. Da-da, timp de secole, deoarece nici cei 24 de ani de pseudo-independență nu mai contează. Iar de politicieni tineri și corupți nu avem nevoie.

Din păcate, corupții sunt astăzi în fruntea a mai tuturor eșaloanelor puterii. Ei scot la vânzare tot: terenuri, bănci, funcții, persoane, deoarece și-au vândut demult sufletul diavolului. Și acești politicieni-tranzacționaliști își tot curbă spatele pentru a fi călcați confortabil de stăpân, de mă rog, ca să-și ia doza de masochism.

 

 

 

RAPORTUL KROLL, SIMULACRUL REPUBLICA MOLDOVA ȘI UNIREA

foto 1

Lovitura lașă pe nume BEM & Co, aplicată endemic RM care a devenit sinonim cu paralizia instituțională, pare să fi fost pregătită nu doar de forțe din interior, ci și cu acordul /implicarea activă a   unor agenți din exterior, specialiști în hemoragii financiare.  RM a fost pentru ei un teren perfect de realizare a furtului prin BEM – stat în derivă schizofrenică, populație îndobitocită de propagandă de nu știu moldovenii ce-i cu viața lor, oameni apatici incapabili să protesteze fără a fi plătiți generos (că moldoveanul nu mișcă un deget fără a avea din asta vreun folos), lideri politici corupți și insațiabili, instituții nefuncționale ce parazitează pe bugetul public. Uite așa Republica Moldova a ajuns pe primele pagini ale celor mai prestigioase ziare din lume. Nu din contul diplomației noastre infatigabile, nu din contul performanțelor sporadice, și acelea obținute de elevi, adică tânăra generație, nu din contul descoperirilor geniale ale ditamai academiei de (ne)științe ale Moldovei iredentiste – ci grație unei lovituri, unui Jack Pot  care a plecat în buzunarele nu știu cui, dar cert este că a fost furat din buzunarele noastre, ale cetățenilor care muncesc și își plătesc onest impozitele!

Panaceul pe nume ”Raportul Kroll”, în jurul căruia s-a făcut mult tam-tam, care ne-a costat pe noi 300 000 Dolari, bani plătiți iarăși din buzunarele cetățenilor contribuabili (și nu ale partidelor politice, dar ar fi trebuit….), s-a dovedit a fi ….un bluf, împachetat în bâlbâieli publice parvenite de la politicieni și responsabili instituționali. Raportul Kroll pare să  rămână o ficțiune, care nu va evolua niciodată în finalități gen arestări și penalizări. Aici se va încheia istoria unui  jaf neordinar, înfăptuit într-un stat post-totalitar, pierdut între Ucraina și România, devastat de mentalități sociale turmentate, incapabil să se autoguverneze în beneficiul  brumei de cetățeni care au mai rămas între frontierele semi-controlate constituțional.

Pe rețele de socializare circulă și o scrisoare anonimă, presupus redactată de un grup de ofițeri SIS, care ofițeri dezvăluie complicitatea instituțională în cazul furtului de la BEM. Scrisorile anonime nu sunt personal pentru mine o modalitate acceptabilă și fiabilă pentru dezvăluiri și învinuiri, ideal ar fi oamenii care știu ceva să iasă la rampă, în lumina reflectoarelor presei și să cuvânteze, dacă vor să facă bine acestei societăți în expectativă.

Problema e că pentru a ieși la rampă, fie acești ofițeri anonimi, fie alți responsabili instituționali trebuie să aibă…..pantaloni (ca să nu o parafrazez pe Natalia Morari a propos de ministrul Maia Sandu). La moment întrebarea sacramentală pentru instituțiile paralizate din punct de vedere politic ale statului pe nume Republica Moldova este:  au sau nu au responsabilii instituționali (de la procuratură, MAI, BNM, CNA etc…) curaj (alias, pantaloni)?

În funcție de răspuns putem constata, dacă statul Republica Moldova există de jure și de facto.

Să zicem că răspunsul este afirmativ – dacă DA, atunci trebuie să vedem cu toții arestări, procese de judecată, pedepse penale pentru vinovații în cazul jafului de la BEM. Din păcate, nimic din acest scenariu nu este realizat, NIMIC.

Prin urmare, răspunsul este – NU. Fără a cădea în logica sofismelor, ci cu raționamente la vedere, constatăm, că statul Republica Moldova există doar de jure, iar de facto – adică în realitate – avem de afacere nu cu un stat, ci cu un simulacru de stat, în care politicienii simulează  competiție partinică,  dar de fapt fac business cu bugetul public; un stat în care cetățenii primesc pașapoarte cu cetățenia RM, dar de fapt obțin cetățenia României ca să poată părăsi RM și să emigreze peste hotare devenind automat cetățeni europeni;  un stat în care instituțiile subordonate politic se prefac a funcționa independent, dar în realitate fac jocurile politicienilor corupți sau cumpărați de serviciile secrete imperiale rusești; un stat în care se pretinde că există o identitate moldovenească, o limbă moldovenească, o cultură moldovenească, dar toți se închină celui mai mare dintre români care a fost Ștefan cel Mare și  celui mai mare poet al Românilor care a fost Mihai Eminescu (ambii au trăit în spațiul românesc de dincolo de Prut și picior de-al lor nu a călcat dincoace); un stat  în care populația autohtonă se prezumă a fi la ea acasă, dar unde fosta limbă de ocupație este și acum dominantă în verba scrisă și cea orală, iar pretinsa populație autohtonă majoritară trebuie să ceară voie de la minorități venetice să vorbească în glas tare pe pământul strămoșilor săi…. Șirul argumentelor poate fi continuat, dar, ne vom limita în a trage concluzia: deoarece în Republica Moldova  toată lumea simulează ceva, Republica Moldova e un simulacru de stat, care și-a epuizat resursele umane și instituționale viabile.

Unica soluție pentru a pune capăt acestui simulacru de entitate statală este reunirea cât mai urgentă cu România. Pentru a salva puținul care a mai rămas din ceea ce numim Demnitate, dacă a mai rămas!

 

”VIVA EL CANCER”

Eva Peron  a fost o personalitate politică a Argentinei anilor  patruzeci, soția generalului Peron, care ajuns mai populară decât soțul său grație implicațiilor în favoarea drepturilor sociale ale nevoiașilor. Totuși, în 1953, când zăcea pe patul de spital bolnavă de cancer, pe străzile Buenos-Aires-ului puteau fi observate inscripții ”Viva el cancer”.  Era inscripția urii față de Evita pentru că era femeie, pentru că era de proveniență umilă, pentru că a combătut discriminarea într-o țară militarizată, crispată de prejudecăți.

Suntem în Republica Moldova, anul 2015.  Un stat problematic, bântuit de corupție și…. cancer. Cancerul face ravagii în populația RM, morbiditatea cauzată de cancer este direct proporțională cu mortalitatea, adică, în fiece an se atestă un număr tot mai mare și mai mare de îmbolnăviri și respectiv, un număr tot mai mare de decese în raport cu anul precedent. În țările UE, spre comparație, chiar dacă numărul celor ce se îmbolnăvesc de cancer este în creștere, numărul deceselor rămâne la același nivel (date statistice în baza exemplului Franței). Importanța combaterii  cancerului este consfințită în strategii și planuri de acțiuni, elaborate de ministerul de resort, sunt organizate campanii de sensibilizare, care costă mulți bani, dar eficiența acestora pare a nu da roade.

RM se poate lăuda cu un ditamai institut oncologic, poate cel mai fioros spital în mintea cetățenilor, căci dacă spui ”spitalul oncologic” despre internarea unui pacient, următoarea instituție, inevitabil, pentru acest pacient, este morga.

Bolnavii de cancer se confruntă nu doar cu nemiloasa maladie, care, practic, în condițiile RM, este incurabilă, ci și cu mizeria serviciilor medicale prestate de spitalul oncologic și subdiviziunile sale. În pofida milioanelor care sunt investite în reparații, spitalul nu reușește să facă față cerințelor mereu crescânde ale pacienților. Insuficiența de servicii infirmiere, lipsa medicamentelor de prima necesitate, condițiile indecente de spitalizare (de exemplu, un singur veceu cu un singur bideu, pentru femei și bărbați, în secția hematologie, unde sunt internați pacienți ce urmează tratamente cu chimioterapie, radioterapie etc) – toate induc la ideea că drepturile cetățenilor, bolnavi de cancer, sunt încălcate, deoarece ei sunt supuși unei duble torturi – pe lângă calvarul durerilor prin care sunt nevoiți să treacă, mai sunt supuși și umilinței de a fi tratați în condiții umane decente.

De ce se întâmplă aceste atrocități (bănuiesc, nu doar în cazul bolnavilor de cancer) în RM? Răspunsul este unul: managementul defectuos al instituțiilor spitalicești. Un director de spital nu poate fi dependent politic. Dar el este. Un director de spital trebuie să fie, în primul rând, manager, și nu doar medic, dar e nu este. Un director de spital nu trebuie să fie implicat în operațiuni de spălare de bani publici prin reparații curente ineficiente, prin înlocuirea unei gresii cu alta, doar de dragul înlocuirii, dar acest director este (doar trebuie cumva să finanțeze partidul care l-a pus în funcție)! Un director de spital ar trebui să aibă grijă atât de spațiile spitalicești, eficiența și comoditatea acestora, cât și de morgă .… A propos, ați văzut cumva morga spitalului oncologic? Dezolant aspect. Nu mai zic de interior. Nici chiar așa, domnule director al spitalului oncologic Cernat!

Cred că  Cernat, dar poate și mulți alții, implicați colateral în perenitatea  mizeriei existențiale a canceroșilor, ar subscrie acelei inscripții din depărtații ani 50 ai Buenos-Aires-ului din secolul trecut ”Viva el cancer”.

 

 

 

MAMA

Fericirea are un nume – MAMA. Mămica mea Valentina a fost o sfântă în viață. A fost… Verb la perfectul compus. Urăsc perfectul compus atunci când vine vorba despre mama. Prefer prezentul. Prezentul durativ – Mama e cu noi, Mama ne așteaptă, Mama coace cozonacul, Mama cântă, Mama zâmbește, Mama ne probozește, Mama ne dezmiardă, Mama își amintește, Mama trăiește, Mama este soarele nostru, Mama este….

Urăsc perfectul compus. El taie segmentele timpului precum ghilotina diabolică ar tăia capete vinovate și inocente:  Mama a supraviețuit foametei organizate, Mama a desțelenit pământurile în Kazahstan, Mama a fost profesoară de limbă și literatură română, Mama a fost…

Gramatica limbi române e o simplă alcătuire de verbe, asupra cărora Mama și-a plecat ochii albaștri, lăsând câte o rază azurie în fiecare compunere  de-a elevilor săi.

Gramatica familiei e un manual complex și complicat, pe care Mama l-a scris cu multă migală, aidoma pânzelor croșetate până mai în ultimele zile ale vieți. Pe acele pânze Mama a înveșnicit lacrima durerii și fericirea împlinirii, într-un desen secretul căruia era știut doar de ea. Acel desen redă splendoarea câmpiilor strămoșești, furate brutal de ciuma roșie,  dar și florile de trandafir din covoarele infinite țesute de bunica la război. Mama a croșetat pânza familiei noastre, de o sacralitate biblică, unde fiecare floare își are rostul său sub soare….

Gramatica nu e politică. Mama a predat gramatica. Mama nu a iubit politica. Mama a făcut politică. Mama mi-a plâns și sfințit pașii grăbiți prin lume. Mama îmi citea mesajele aeroportuare intermitente. Mama m-a așteptat. Mama a spus că dacă l-ar  vedea în stradă pe un cutare neică politician, care a îndrăznit s-o denigreze pe fata ei, i-ar da o palmă. Mama nu a ajuns să-i dea o palmă. Dumnezeu o va face în locul ei. Mama ne-a apărat. Mama ne-a protejat. Mama ne-a purtat dorurile toate în năframa sacrificiului adus până la paroxism.

Mama ne-a dăruit multă dragoste. Atât de multă, încât abia de-ar încăpea în nesfârșitul oceanului. Mama  și-a ascuns durerile. Le-a dizolvat în adâncurile inimii, ca nu cumva copiii și nepoții să  afle culoarea  tristeților sale.

Mama a plecat la Domnul. Urăsc perfectul compus.

Prefer prezentul, prezentul durativ.

De sus Ochii Albaștri ai Mamei ne luminează destinele. Mama este!

 

DOR DE TATA

Valentina si Pavel Petrov, 1963  pavel petrov 1980pavel petrov 1980

Am primit un apel telefonic de la profesoara mea de istorie pe când eram elevă la școală moldovenească Nr2 din Cahul (așa cum se numea ea pe timpurile sovietice),  Doamna Elena Cechir. Mă întreba de ce am părăsit politica, și-a exprimat admirația pentru activitatea mea și, la un moment dat, l-a adus în discuție pe tatăl meu, Pavel Petrov, în trecut profesor de istorie la școala pedagogică din Cahul. Doamna profesoară Cechir și-a adus aminte, cum într-o bună zi, în discuție cu ea, după ce m-a lăudat că sunt elevă exemplară la disciplina ei, tatăl meu i-a spus orgolios: ”Fata mea nu are nevoie de profesori”. Profesoara Elena Cechir mi-a zis la telefon, că abia acum a înțeles foarte bine ce a avut tatăl meu în vedere.

Fata mea, fetele mele” – aceste vorbe pline de mândrie la adresa noastră – mama mea Valentina, sora Viorica și eu – au rămas în memoria mea ca cea mai alintătoare  dezmierdare, nepieritoare și protectoare, precum doar vorba unui tată poate fi. Tatăl meu Pavel Petrov, originar din Alexandru Ioan Cuza, localitate românească de pe malul Prutului din sudul Basarabiei, a fost un bărbat înalt, frumos la chip, cu abilități excepționale de comunicare. Tata era franțuzit la maniere și  vorbă, căci era îndrăgostit de limba franceză, preda istoria, dar mai preda uneori și  limba franceză în școala din Cuza, ca apoi să se transfere la Cahul pentru a-și dedica toată viața activității profesorale la școala pedagogică din Cahul. Astăzi în incinta fostei școli pedagogice este amplasată universitatea din Cahul.

…Pașii mei din copilărie au rămas pe culoarele școlii pedagogice, când după lecții, treceam pe la tata să-i cer cheia de la casă. Găseam sala de curs după vocea-i răsunătoare. Când intram în laboratorul de istorie, primul lucru pe care îl făcea, mă lua de mână și mă prezenta studenților: ”Ea este Aneta, fiica mea, este foarte deșteaptă, este eminenta clasei”. Mereu i-a plăcut să se laude cu fiicele sale. Țin minte cum înainte de a merge la școală, un coleg, bătrân evreu, profesor de matematică, l-a întrebat: ”La ce școală dai fata?” Tata i-a răspuns: ”La școala Nr2”. Colegul făcu ochii mari: ”Cum? La școala moldovenească? Păi o lași fără viitor! Trebuie să dai fata la școala rusă, unde se va duce ea la studii după absolvire? Trebuie să plece la Moscova, căci doar acolo se fac studii serioase.” Tata i-a replicat cu fermitate: ”Fetele mele vor merge la școala moldovenească”.

Tata a știut să ne asigure o copilărie fericită. Eu cu sora Viorica am avut mereu parte de multe jucării – păpuși, marionete  și niciodată nu am dus lipsă de dulciuri. Dar  cele mai frumoase cadouri de la tata erau cărțile. La fiecare salariu el venea cu câteva cărți noi, aveam în casă toate poveștile lumii, acumulasem și o colecție de cărți în limba franceză.  Cărțile în limba română erau păstrate pe rafturi aparte, le adusese tata din România în 1967, și apoi dintr-o altă călătorie în România în 1977. Pe lângă cărți, tata mi-a dăruit o impresionantă colecție de discuri muzicale. Erau discuri cu muzică românească, franceză, italiană. Îmi amintesc că ajunsesem să învăț pe de rost piesele, care îmi plăceau cel mai mult.

Serile mi-l amintesc pe tata cu urechea lipită de  ”radiola” Sirius, și, prin undele care fâșâiau enervant, tata încerca să deslușească vocea înfundată a ”dictorului” – era Vocea Americii sau Radio Europa Liberă. Agățase prin geam o sârmă mai lungă, ca să poată prinde mai bine aceste posturi. Eram mică și nu înțelegeam rostul acestor ascultări clandestine. Apoi discutau cu mama despre evoluțiile din lume. Râdeam împreună de discursurile lui Ceaușescu, priveam serialele americane, nu trecea nicio seară fără emisiunile de divertisment românești, deoarece aveam TVR 1 în casă.

Îmi plăceau discuțiile sale cu buneii, bunica Ileanca și bunelul Ion. Nu voi uita nicicând serile calde de vară, când își aminteau de România Mare, bunica interpreta romanțe românești împreună cu tata, apoi ne arăta fotografiile mamei sale și ale surorilor sale, stabilite în România Regală din 1933. Vorbeau cu tristețe de anii cu foamete și de faptul că după venirea rușilor totul s-a întors anapoda: pământurile le-au luat, părintele din sat l-au ucis, biserica au închis-o, iar lumea s-a umplut de viciul beției.

Tata scria versuri în română și în franceză. Mai avea și un caiet gros cu amintiri de la Țelină. Nu le-a publicat niciodată. Semna în zilnicul meu școlar românește. Cineva l-a turnat și a fost chemat la partid să dea explicații. După această discuție a fost nevoit să înceapă să semneze cu litere chirilice.  Au vorbit mult timp cu mama în familie despre acest episod. Ca să mă răzbun pe acest episod, am început și eu să semnez românește deja la universitate. Când mi s-a făcut observație, am spus că semnez de fapt franțuzește….

În cadrul reuniunilor de familie, cu buneii, rudele, tata era sufletul și animatorul discuțiilor. Mereu avea ceva de povestit, fie din istorie, fie din propria experiență. El era în centrul atenției. Îi plăcea să glumească pe seama nasului său, se lăuda că are nasul lui Voltaire,  de aceea avea spiritul și cugetul liber, nu i-a plăcut nedreptatea, totul ce avea de spus o spunea pe față, îi plăcea gândirea critică, mergea împotriva tuturor, dar nu ceda niciodată când știa că are dreptate. Tata era de o integritate proverbială, îi plăcea să spună ”Vreau să dorm liniștit noaptea, nu vreau să am conștiința pătată”.

Acum îmi dau foarte bine seama, că am moștenit plenar de la tatăl meu spiritul voltairian de a gândi liber, de a gândi critic, de a nu accepta compromisuri conjuncturale, de a spune lucrurilor pe nume. Îmi lipsește  tatăl meu de la 1995 încoace, de când a luat drumul eternității. Mi-a lipsit vorba lui înțeleaptă, sprijinul necondiționat pentru ceea ce fac. Îmi lipsește  aprecierea succeselor mele, apreciere părintească, bărbătească, exonerată de patima invidiei și urii, de care mereu am avut parte în viața aceasta.

Oricum, pot să spun cu mâna pe inimă, că dorm liniștită noaptea. La întrebarea: ”Ce ar fi spus tata despre asta?” – îmi răspund eu mie însumi – tata ar fi salutat decizia mea, m-ar fi încurajat să procedez anume așa.  Și, poate că tata a avut dreptate când a spus că fata lui nu are nevoie de profesori, deoarece tatăl meu, Pavel Petrov, cel care a educat și învățat zeci de generații de pedagogi pentru instituțiile școlare din republică, a fost, în primul rând,  profesorul meu prin excelență.

Mi-e dor de Tata…   

 

 

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén