A fost odată pe când Bâcul își răsturna apele volburoase la vale, un Pescârlan. Avea o turmă de cârlani, o păștea pe timp de vară, iar când cârlanii o luau hăisa prin câmpii, omul se apuca de pescuit. De aici și numele i se trăgea – Pescârlan. Și ajunsese cu timpul pescârlanul sărac, bătrân și cu mintea-i găurită.

Într-o bună zi se porni la pescuit, căci cârlanii din turmă o luaseră razna prin câmpii. Și aruncând undița simți cum a și prins ceva foarte greu, neobișnuit pentru apele Bâcului fioros. Mare i-a fost mirarea când, după ce trase undița cu greu spre mal, i s-a arătat un ditamai pește,  cu coada orbitor de strălucitoare, dar, ca să vezi, cu chip frumos de femeie!

–         OOOO, uite la minunea asta! – exclamă Pescârlanul. – Tu cine ești, fa?

–         Sunt o sirenă, mă cheamă Maya, – răspunse minunea.

–         Sirenă? Ce mai e și asta? De unde te-ai luat în Bâc?

–         M-am rătăcit, m-au adus ca prin minune apele Oceanului Atlantic.

–         Ce baftă pe mine! Să vezi cum  te prăjesc și te prepar cu mujdei și mămăligă! – își frecă mânile Pescârlanul.

–         Vai, nu mă nenoroci! Îți voi îndeplini trei dorințe ale tale, numai să-mi dai drumul înapoi în Bâc!

–         Aaa, așa? Bun, – făcu Pescârlanul. – Mai întâi, fă-mi o casă nouă, cu toate acareturile necesare!

Sirena Maya dispăru în volbura Bâcului spunându-i să meargă acasă liniștit.

Când veni acasă, văzu Pescârlanul un ditamai palat, aurit, împodobit – de nu-i venea să creadă că e al lui!

Dar el nu se lăsă și reveni pe malul Bâcului.

–         Văd că te-ai ținut de cuvânt! Acum, a doua dorință,  vreau ca eu de la un cioban prost și pescar păcătos să devin un mare bisnessman cu afaceri petroliere! Să dictez eu celor mulți și proști și toată lumea să mă creadă om mare!

Sirena Maya dispăru din nou în apele Bâcului, spunându-i să mearga acasă liniștit. Și când venise la palat – mare-i fu mirarea: Pescârlanul era așteptat de oameni mulți și importanți, mașini care mai de care și limuzine se îngrămădeau la scara palatului său, și, de îndată ce s-a apropiat, oamenii importanți au și început să îl aclameze, să-i cânte osanale și să-l arunce în sus de bucurie.

Mulțumit, dar nu îndestulat, Pescârlanul s-a întors pe malul Bâcului și a strigat-o pe Maya.

– Acum, – spuse el – te rog să îmi dai în locul babei mele bătrâne, neisprăvite, cu kalgotchi albi, un harem de fete tinere, mlădioase, iubărețe, frumoase, care să mă însoțească peste tot – la păscut turma de cârlani, la pescuit,  și să-mi îndulcească zilele.

Sirena Maya l-a privit iscoditor, i-a mai spus odată să plece acasă liniștit și  a dispărut în apele Bâcului.

Pescârlanul făcu drum întors spre palat. Și, ia minune, măi!!! În locul babei sale cu care trăise o viață, dar care se transformase într-o epavă, găsește o droaie de fete tinere: blonde, brunete, mai înalte, mai josuțe, dar toate pe gustul său! Și fetele îi zâmbeau mieros, promițător, de-i fugeau ochii Pescârlanului în toate părțile.

– Ce noroc chior a dat peste mine!! Sunt bogat, sunt important, sunt iubit de fete tinere, dar…..stai, că eu mai vreau ceva!……

Zicând acestea, Pescârlanul  trage o fugă până la Bâc. O strigă pe Maya. Sirena dispăruse. O mai strigă odată, într-un sfârșit, ieși Sirena Maya la suprafață și îl întrebă furioasă:

– Ce dorești, Pescârlanule?

– Păi, uite, mi-ai dat multe, dar stau și mă gândesc, vreau să te faci sluga mea, să vii cu mine la palat, să îmi îndeplinești dorințele mele toate, să mă laud cu tine în fața oamenilor importanți, că dă mă rog, ești frumoasă, nu zic, ești dotată cu minte și putere, dar cine te crezi? Că nu ești tu regina Bâcului, nu tu tre să dictezi aici pe Bâc, ci eu, Pescârlanul, și prin urmare, tre să faci ce zic eu, cu turma mea. Turma m-a făcut cioban pe mine, nu pe tine. Tu ești o venetică de peste ocean!

Sirena Maya îl privi cu ochii  verzi, părea că va scoate scântei prin ei, dar, ea glăsui liniștit:

– Mergi acasă, Pescârlane, vei avea tot ce meriți!

Bucuros nevoie mare, Pescârlanul  se porni grăbit spre palat. Dar, ajungând acolo, bucuria îi căzu în scârbă, da scârbă mare de tot! Ia palatul de unde nu-i – el se transformă într-o cocioabă șchioapă și arzândă,  căci îi dăduse foc cineva, și nici mașinile de lux, și nici oamenii importanți nu mai erau pe acolo – în locul lor găsi turma sa de cârlani, și – vai! Cel mai strașnic! Câtă disperare! Nici haremul de fetișcane dulci și tinerele nu mai era – în locul lor orăcăiau niște broaște râioase! În schimb, îl întâlni baba sa, cu un toiag în mână, în eternii kalgotshi albi, făcându-i semn cu mâna să vină să o ajute să scape de broaștele râioase.

Morala:

Întinde-te cât ți-e plapuma; dacă tăceai – filosof rămâneai;  atunci când prostia dă busna pe urechi, pe nas și  nu doar pe gură, dispari din spațiul public.