COERCIȚIA LIMBII RUSE ÎN REPUBLICA MOLDOVA – CAUZA CONFUZIEI IDENTITARE


COERCIŢIA LIMBII RUSE ÎN REPUBLICA MOLDOVA – CAUZA CONFUZIEI IDENTITARE

Mitul babelian a fost invenţia salutară a omenirii pentru a explica una din eternele enigme ale umanităţii: miracolul şi provenienţa limbilor.
Într-o Europă în care dezvoltarea progresează, bilingvismul pare să nu mai satisfacă necesităţile comunicării societale atât la nivel oficial, cât şi la nivel de conexiuni lingvistice cotidiene în spaţiul comunitar. Niciodată spiritul babelian nu ar fi cunoscut o astfel de proliferare lingvistică şi nu ar fi atins un grad atât de înalt al transversalităţii dialogului, dacă astăzi nu ar fi fost epoca marilor delocalizări culturale şi, prin urmare, a celor lingvistice.
Sloganul european „unitate prin diversitate” se bazează, în primul rând, pe diversitatea lingvistică şi, în consecinţă, culturală a Europei. Istoria conceptului este mult mai veche decât pare la prima vedere.
În perioada în care apar primele volume ale Enciclopediei, abatele Pluche, în „Mecanica limbilor şi Arta de a le învăţa” (1751), afirma că o primă diferenţiere a limbilor începuse încă pe vremea lui Noe, dacă nu în lexic, atunci, cel puţin, în varietatea de schimbări de la o familie de limbi la alta. Pluche continuă: multiplicarea (care nu este neapărat confuzia) limbilor apare în acelaşi timp ca un fenomen natural, dar şi pozitiv din punct de vedere social. „Confusio linguarum devine condiţia istorică a stabilizării unor valori ale statului. Parafrazând spusele lui Louis al XIV-lea, Pluche este pe calea de a afirma că statul este însăşi limba” (citat după Umberto Eco, traducerea noastră).
Comparată cu închistarea medievală, elitismul renascentist, clasicismul riguros, cosmopolitismul conservator, explozia revoluţionară a mobilităţilor umane transoceanice şi transcontinentale dă naştere chiar sub ochii noştri unei noi societăţi: atotştiutoare, interculturală, cosmopolită şi poliglotă. În căutarea unei teorii reconciliatoare, ce ar împăca structuralismul clasic teoretizat şi pragmatismul langajier, savanţii continuă dezbaterile lor care ţin de limbă, cuvânt, discurs, text etc. O terminologie abundentă, uneori greu de repertoriat din punct de vedere logic-ierarhic, circulă în interiorul diferitelor doctrine. Subiectul abordat în acest articol va fi descrierea limbii şi paradigma funcţionării ei din punctul de vedere al cadrului său sociopolitic într-un geospaţiu concret.
Propunem o definiţie generală a limbii, şi anume: limba ca instrument al comunicării interumane este ceea ce o societate determinată la o epocă determinată consideră a fi limbă. În pofida tuturor atomizărilor posibile ale conceptului (cum ar fi cele ale lui Saussure, Greimas, Peirce, Jakobson etc), limba nu poate să funcţioneze decât pe segmente socio-istorice determinate, în strictă concordanţă cu tradiţiile, cultura şi mentalitatea epocii. Pe lângă faptul că este un instrument al comunicării, limba este o putere din punct de vedere politic şi social „… raportul faţă de limbă este politic. Aceasta însă nu este propriu unei ţări „înghesuite” din punct de vedere istoric şi cultural cum e Franţa: aici limba nu reprezintă un subiect politic; în ţările mai puţin aprovizionate, atitudinea faţă de limbă este arzătoare…. Lipseşte o teorie politică a limbajului, o metodologie care ar permite aplicarea proceselor de apropriere a limbii… ceva, cum ar fi „Capitalul” ştiinţei lingvistice, … această teorie (politică) va trebui să decidă exact unde se opreşte limba şi dacă ea se opreşte în genere undeva” (Roland Barthes).
Anume această lipsă a teoriei politice (a nu se confunda cu glotopolitica, politica lingvistică şi planificarea lingvistică) referitoare la limbă continuă să bulverseze societăţile moderne, frontaliere din punct de vedere geopolitic, în care problemele identitare erijează paravane separatoare în mijlocul populaţiei, pestriţă sub aspect lingvistic şi etnic. Or, în opinia noastră, un exerciţiu bun al limbii, atât în varianta scrisă, cât şi în cea orală (mai ales orală), proiectat pe larg la nivel pansocietal, duce în mod inevitabil la coerciţia limbii. Propunem acest termen juridic pentru a justifica o serie întreagă de fenomene sociale de obedienţă lingvistică.
Istoria societăţilor moderne ne demonstrează pe larg manifestările coercitive ale limbii care a fost pusă în serviciul puterilor politice. Progresul este asigurat de personalităţi, conform doctrinelor filosofice, şi aceste personalităţi, deseori dotate, talentate, luminate, în mare parte au fost oratori nemaipomeniţi, dar şi excelenţi manipulatori ai limbii: Ciceron, Napoleon, Lenin, Hitler, Fidel Castro ş.a. Coerciţia limbii poate să urmeze una din două căi posibile, conform filosofia existenţiale: să contribuie la propagarea binelui sau a răului.
Funcţia manipulatoare a limbii oglindeşte cognoscibilitatea infinită a posibilităţilor sale combinatorii. Litera scripta sunt manipulate foarte bine de către jurnalişti şi politicieni, litera verba sunt manipulate de către oratori pentru a putea atinge scopurile de o manieră cât mai persuasivă. În virtutea faptului că limba este prin excelenţă mijlocul unic al expresiei clare şi nete a gândirii (făcând abstracţie de artele vizuale din perspectiva semiotică modernă), coerciţia limbii constă în impunerea de atitudini, comportamente şi viziuni prin intermediul limbii.
Iată unde apare inevitabila întrebare cu referire la identitate în aventura babeliană. E posibil ca apartenenţa la cutare sau cutare civilizaţie, naţiune, cultură să influenţeze coerciţia limbii la nivel macrosocietal? Răspunsul nostru este afirmativ, urmărind experienţa spaţiului cultural în care trăim. Însă vom afirma axiomatic: dacă o persoană cunoaşte mai multe limbi, ea riscă mai puţin să suporte consecinţele nefaste ale coerciţiei limbii, care e capabilă să pună în joc funcţia sa manipulatoare.
E timpul să susţinem afirmaţiile noastre prin exemple concrete. Şi, desigur, vom face referinţă la trecutul apropiat, adică la experienţa Republicii Moldova în cadrul fostei URSS. Coerciţia limbii ruse s-a manifestat prin statutul său de limbă de comunicare interetnică într-o federaţie alcătuită din 15 republici, în centrul căreia limba rusă a devenit limba oficială a Uniunii, fără ca acest principiu să fi fost vreodată recunoscut în Constituţia sovietică. Limba rusă a devenit un „instrument perfect al imperiului”, vorbită de 285 de milioane de persoane şi care imperiu cuprindea vreo 130 de limbi naţionale. Timp de 70 de ani, adică într-un anumit segment al secolului XX, limba rusă a răspândit în cele 15 republici atitudini şi comportamente, ideologie şi reacţii. Această propagare coercitivă a limbii şi a culturii sale continuă să fertilizeze florile răului, căci ea a dat naştere unui impresionant bruiaj de mutaţii mondovizionale privind esenţele identitare.
Cine eram noi, locuitorii Republicii Moldova, în fosta URSS? A fost inventată noţiunea de „popor sovietic”, dar cu siguranţă această noţiune nu putea să ascundă din punct de vedere ştiinţific lapsusul de „limbă”, deoarece nu a existat niciodată o „limbă sovietică”. Puterea coercitivă a limbii ruse a venit prin mass-media, literatură şi, ce poate fi mai rău şi mai violent? prin alfabetul rusesc în care s-a înveşmântat limba noastră maternă – româna. Această coerciţie excesivă, deformantă, abuzivă şi completamente ideologizată a aruncat populaţia Republicii Moldova într-un abis profund, ale cărui tuneluri mai zăpăcesc şi astăzi societatea noastră în tranziţie. Pretinsa identitate “moldovenească”, devenită subiect de manipulare a minţilor, iată că vine astăzi să fundamenteze ideologia unor partide, accentuând minciuna de o manieră impertinentă prin proliferarea ei în iniţiative pseudopatriotice, înfiinţarea unor site-uri neroade gen moldovenii.md, care din nou plasează RM în sfera incertidunilor europene, având deja faima unui stat în derivă.
Republica Moldova a înregistrat performanţe la capitolul toleranţă lingvistica. Este unicul stat european unde o limbă minoritară e percepută de străini ca majoritară. „… A trăi într-o ţară a cărei limbă nu o cunoşti, să vieţuieşti în ea liber, în afara cantonamentelor turistice este cea mai periculoasă aventură… e mai periculos decât să înfrunţi jungla, deoarece eşti nevoit să enervezi limba, sa te menţii la periferia complementarităţii ei, adică să încerci să pătrunzi infinitul limbii fără a ajunge în profunzime.” (Roland Barthes). Dar, iată că ruşilor stabiliţi în Basarabia, iar mai apoi imigraţi în Republica Moldova odată cu valul ocupaţiei sovietice, le-a reuşit perfect această „bâlbâială” sociolingvistică, aceştia creând nu enclave marginale pe făgaşul excluziunii sociale, după cum ar fi de aşteptat (aidoma celor arabe din Franţa), ci comunităţi puternice, a căror limbă a iradiat sau, mai bine zis, a radiat ca o bombă atomică populaţia băştinaşă, ea fiind supusă unui profund proces de rusificare.
Coerciţia limbii în acea perioadă avea toate instrumentele politice şi ideologice la dispoziţie, inclusiv cele mai eficiente: educaţia şi mediile de informare în masă. Epurarea curriculumului şcolare la limba şi literatura română a constituit lovitura de graţie, scriitorii din Transnistria, fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, devenind nume de referinţă ale aşa-zisei creaţii literare moldoveneşti. Totuşi, Eminescu şi Creangă au fost „supravieţuitorii” acestei epurări.
În universităţi disciplinele ideologice erau predate de cele mai dese ori în limba rusă, studenţii băştinaşi vorbitori de limbă română fiind nevoiţi să susţină examene şi colocvii în limba rusă, deci, le era încălcat dreptul firesc la studii în limba maternă.
Treptat, fără a fi decretată limbă de stat în constituţie, rusa a pătruns violent în toate sferele comunicării socio-culturale, populaţia autohtonă fiind supusă unei asimilări lingvistice involuntare. Izolarea completă de România a făcut ca Prutul să se transforme într-o apă mai adâncă decât oceanul, imposibil de traversat. Am făcut această comparaţie, deoarece prin asociaţie mă gândesc la limba franceză din Quebec, despărţită şi ea de ţara de origine prin Oceanul Atlantic. Aş merge mai departe: limba franceză din Quebec, în pofida influenţei inevitabile a limbii engleze, este mult mai autentică şi mult mai conservată decât limba română vorbită în Republica Moldova (mă refer la limbajul străzii care reprezintă un amalgam de limbă română şi rusă, incalificabil din punct de vedere ştiinţific).
Bilingvismul, în condiţiile Republici Moldova, poate fi definit metaforic drept bigamie lingvistică, ce se datorează “satisfacţiei cotidiene”. Bilingvi sunt doar autohtonii, minorităţile refuzând cu obstinaţie, chiar neruşinare, să înveţe limba statului care i-a găzduit, i-a scutit de impozite şi serviciu militar în anumite etape de dezvoltare istorică a Basarabiei. Decretarea limbii ruse ca a doua limbă de stat, atât de mult râvnită de minorităţile din RM, care nici pe diparte nu va asigura un bilingvism real din partea minorităţilor, este o sfidare obraznică pe care şi-o permit minorităţile cu vădite veleităţi imperiale.
Actualmente în Republica Moldova locuim în condiţiile unei diglosii, care a degenerat într-un conflict lingvistic. Conflictul lingvistic este inevitabil într-o societate bilingvă sau multilingvă, deoarece, din perspectiva noţiunii de coerciţie lingvistică, una din limbile vorbite îşi revendică statutul de limbă dominantă. Ar fi interesant să răspundem la întrebarea: a avut limba rusă vreodată acest statut în RM? Din experienţa istorică putem afirma că limba rusă a tins să devină limbă dominantă, şi nu doar în perioada sovietică, ci încă de la 1812. În pofida tuturor tentativelor, inclusiv prin mesajul religios ortodox, limba rusă nu a devenit dominantă în spaţiul românesc din Basarabia. Totuşi, conflictul lingvistic s-a perpetuat şi constituie o realitate pe care trebuie să o înfruntăm în prezent.
În Republica Moldova influenţa limbii ruse a generat un bilingvism sau multilingvism obţinut prin nativitate (în virtutea căsătoriilor mixte evreieşti, româneşti, ruseşti, găgăuze sau bulgare), care se referă la o singură identitate – cea rusească. Mai mult ca atât, există multe cazuri în care părinţii sunt de naţionalităţi diferite, iar copiii lor nu cunosc nici limba tatălui, nici cea a mamei, doar limba rusă, limba de formare la şcoală sau la universitate (exemplul universităţilor din Comrat şi Taraclia).
Identitatea homo europeus ar deveni în viitorul apropiat o identitate redusă sau prolifică din punct de vedere lingvistic-civilizator? Răspunsul va veni cu timpul. Un lucru este cert – poziţia limbii ruse nu va mai putea niciodată să se compare, nici să ajungă la cea a limbii engleze, spre exemplu, sau franceze, care a ocupat solid primele locuri în topul limbilor de comunicare europeană. Astăzi, asistăm la o schimbare de generaţii, în care una este cel puţin bilingvă (română- engleză ) sau tri-cvadrilingvă (română-engleză-franceză-rusă).
Nu întâmplător am situat rusa pe a patra poziţie. Interesul pentru această limbă s-a redus mult din cauza schimbărilor socio-economice ale tranziţiei şi emigrării în masă a cetăţenilor Republicii Moldova în străinătate. Facilitatea pentru limbi a populaţiei republicii noastre este un atu incontestabil, însă tragedia compatrioţilor noştri bilingvi sau poligloţi mai rezidă în problema eternei rătăciri identitare.
Autoidentificarea ca moldovean sau român continuă să fie confuză, atât în abordările politicienilor, cât şi în cele ale oamenilor simpli, care discută despre politică. Această confuzie are rădăcini lingvistice, istorice, dar şi juridice: limba română este numită „moldovenească” în articolul 13 al Constituţiei Republicii Moldova. Influenţa limbii ruse s-a răsfrânt asupra limbii române, care şi-a pierdut apanajul latin original şi a suportat ingerinţe parazitare, cum ar fi împrumuturile improprii, ortoepia palatalizată, străină auzului românesc.
Răul a fost făcut, grefa coerciţiei lingvistice a fost implantată şi ea a dat germeni de sorginte socială: falsul intenţionat, care periclitează identitatea cetăţenilor Republicii Moldova. Pentru aceasta se impun reforme urgente în domeniul politicilor lingvistice: Elaborarea unei noi Legi de politici lingvistice în RM; Modificarea articolului 13 din Constituţia RM prin afirmarea adevărului ştiinţific – Limba oficială în RM este limba română; modificarea legislaţiei cu privare la funcţionarii şi demnitarii publici în vederea introducerii obligativităţii cunoaşterii de către aceştia a limbii române; oferirea posibilităţii elevilor şi părinţilor de a alege limba străină ca disciplină şcolară (trecerea limbii ruse predate în şcoli şi licee din modulul de discipline obligatorii în cel de discipline opţionale; amendarea legisalţiei audiovizualului în vederea măririi timpului de emisie obligatoriu în limba română până la o sută de procente.

Ana GUŢU

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova