LIBERTATEA, INTELECTUALII ȘI POLITICA


Libertatea, oricâte definiţii am cita, în percepţia tuturor rămâne a fi un cuvânt măreţ, chiar dacă ne dîm bine seama de caracterul aporetic și opac al noţiunii atunci când încercăm să o descriem fie succint, fie exhaustiv. Cuvânt măreţ, emblematic, simbolic, mobilizator, martirizant, înălţător, extravagant, răzbunător, victorios, cuceritor, devastator, manipulator, moralizator, salvator, genial… Șirul de epitete sau izotopii poate fi continuat. Fiecare din ele este expresia concentrată a experienţei umane, cristalizată în cronici, opere literare care aparţin patrimoniului universal inestimabil.

Libertatea nu poate fi explicată prin prisma metafizicului, încremenit într-un segment de timp, ea poate și trebuie înţeleasă doar prin prisma infinitului, extins în trei dimensiuni: spaţiu, timp, volum, alias, teritoriu, istorie, om. E una libertatea redată gladiatorului în Roma Antică, libertatea raţiunii în faţa Inchiziţiei medievale, libertatea cucerită de revoluţionarii francezi în 1789, și e alta libertatea circulaţiei mărfurilor, capitalului și persoanelor în Uniunea Europeană. Noţiunea libertăţii a cunoscut o evoluţie în timp. Istoria civilizaţiilor ne învaţă că libertatea spirituală mult mai valoroasă decât libertatea materială. Un popor e cu atât mai liber, cu cât e mai instruit și mai cărturar.  Libertatea spirituală descătușează economia  unui stat. Această realitate este descrisă cu lux de amănunte de  Voltăire în Scrisorile filosofice, publicate în timpul exilului său în Marea Britanie. ” Filosofia și știinţele englezești sunt în avangarda mișcării intelectuale. Englezul se afirmă drept un tip de om nou : liber atât în gândirile sale, cât și în acţiuni, neavînd frică de nimic nici pe lumea aceasta, nici în cealaltă ». Voltaire  se minunează de Bursa londoneza, despre care spiune că e un loc mai respectabil decât unele curţi regale. Aici poţi întâlni deputaţi de orice naţionalitate și confesiune religioasă, care se întrunesc întru binele și unitatea oamenilor. Libertatea într-o ţară unde există treizeci de confesiuni religioase generează toleranţă. Iată o izotopie importantă a libertăţii. Fără toleranţă nu există libertate, această concluzie la care ajunge Voltaire, mai ales în ”Tratatul despre toleranţă”, scris și publicat pe marginea răsunătorului caz Calas  din Franţa anului 1762, este una complet modernă, în deplină consonanţă cu actualele valori general-umane,  instituţionalizate în numeroase rezoluţii și recomandări ale organismelor europene. (Cazul protestantului  Jean Calas, condamnat la moarte prin supliciu pe roată, apoi spânzurare și ardere publică în anul 1762 pentru presupusa ucidere a fiului său Marc-Antoine care a dorit să se convertească în catolicism,  este cunoscut ca fiind unul reprezentativ în ceea ce privește eroarea justiţiei, aceasta emiţând sentinţa în baza aparenţelor, fără probe evidente.). Trebuie să recunoaștem că Voltaire a  apreciat în mod vizionar reușita parcursului statului englez spre libertatea instituţionalizată mult prea devreme, glorificând o altă virtute a englezilor precum vitejia, de care au dat dovadă varii popoare sau state, dar căror popoare sau state vitejia nu le-a adus libertatea multrâvnită (gândul ne duce la poporul român din Basarabia despre care nicidecum nu se poate spune că e liber atât în plan spiritual, cât și în plan material):   « Fără îndoială, instaurarea libertăţii în Anglia a costat ceva ; idolul puterii despotice a fost înecat în mare de sânge ; dar englezii deloc nu cred că au plătit prea scump pentru legi bune. Alte naţiuni au avut parte de nu mai puţine turbulenţe, au vărsat nu mai puţin  sânge decât ei ; dar sângele pe care l-au vărsat aceste naţiuni în numele libertăţii nu a făcut decât să cimenteze sclavia».

Năzuinţa de a nu a fi constrâns, de a nu fi limitat în gândire, acţiuni și dorinţe ţine de esenţa noastră umană. Libertatea ca noţiune este de neconceput în afara Omului. Omul este generatorul libertăţii, conceptorul și purtătorul ei, și, desigur,  gândul ne duce nestingherit la păcatul originar. Ba mai mult.  Femeia a îndrăznit să încalce interdicţia lui Dumnezeu de a nu mânca fructul din pomul roditor, și  chiar dacă Șarpele e cel care a ispitit Femeia, avem girul sfintei scripturi pentru a afirma că anume Femeia a fost la originea dorinţei de Libertate, fie și o libertate primitivă, închistată în olfactivul fructului interzis. Preocupările telurice ale Creatorului în Facerea Lumii au stigmatizat inclusiv blestemul lui Adam și Eva, aceștia fiind sortiţi la o existenţă plină de nevoi materiale, dar în primul rând, la una finită în timp și spaţiu. Fiind privaţi de imortalitate, Adam și Eva, iar prin ei, întregul gen uman, a concentrat năzuinţele sale în ceea ce se crede a putea oferi suprema fericire – Libertatea.   Volumul semantic imens al cuvântului libertate nicidecum nu poate fi redus la  definiţia propusă de DEX: LIBERTÁTE, (4) libertăţi, s. f. 1. Posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conștientă a oamenilor în condiţiile cunoașterii (și stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii și a societăţii. ◊ Loc. adv. În libertate = după bunul plac, nestingherit. ◊ Expr. A-și lua libertatea să… (sau de a…) = a-și îngădui, a-și permite să… 2. Starea unei persoane libere, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat. Starea celui care nu este supus unui stăpân. Situaţia unei persoane care nu se află închisă sau întemniţată. ◊ Expr. A pune în libertate = a elibera din închisoare, din arest etc. 3. Independenţă, neatârnare (a unui stat faţă de o putere străină). 4. (De obicei la pl.) Drepturi cetăţenești. ◊ Libertate individuală = dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei. Libertate de conștiinţă = dreptul oricărui cetăţean de a avea o opinie proprie în orice domeniu de activitate. Libertate de gândire sau libertatea cuvântului = dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii. – Din fr. liberté, lat. libertas, -atis.

Dacă e să extindem această definiţie, e nevoie de o precizare eminamente importantă ce ar lua forma unei semnificaţii generice: valoare (stare, necesitate) existenţială conștientizată a Omului prin care acesta gândește și acţionează după bunul său plac, sau, în termenii lui Jean-Jacques Rousseau, (”Teoria contractului social”), e vorba de libertatea naturală: « Libertatea naturală este dreptul nelimitat al omului la tot ceea ce poate atinge. » E o semnificaţie generică de o puritate nativă, care nu ia în calcul  constrângerile unei societăţi organizate politic.  Acestea abia urmează, repertorierea lor fiind posibilă odată cu instituţionalizarea statului și dreptului.  Unicul instrument prin care poate fi instituit un sistem de norme și legi este prin excelenţă, limba. Cei ce s-au preocupat de înveșmântarea în formă scrisă a legilor naturii și omului au fost Filosofii antichităţii. De la Aristotel și Platon au pornit doctrinele și polemicile  filosofice. Adevărurile scrise de ei au fost dezvoltate și perfecţionate de cărturarii modernităţii. Cărturarii, tribunii, erudiţii, filosofii sunt elitele societăţilor organizate instituţional, care înţelegeau cel mai bine esenţa lucrurilor, transmiteau lumina înţelepciunii poporului, preziceau mersul evenimentelor graţie spiritului vizionar. În termeni contemporani e vorba despre intelectuali. Intelectualii sunt purtătorii prin excelenţă ai libertăţii raţiunii. Nimic nu poate fi mai liber decât gândirea, raţiunea. Nimic nu te face mai liber decât  adevărul, descoperit și propovăduit fără constrângeri și prigoniri. Adevărul în ultima instanţă este Dumnezeu, iar adevărul despre existenţialitatea umană e la îndemâna filosofului – intelectual, omului de știinţă, capabil să vadă dincolo de aparenţe impenetrabile și să discearnă antinomiile conflictuale, purtătoare de moarte și distrugere, de cele dialectice, făuritoare de progres și dezvoltare.

Un Filosof  în sensul strict originar al cuvântului e omul care în mod dezinteresat caută adevărul, mânat doar de vocaţia sa. De fapt, dacă ar fi să-l credem pe Hegel, filosofi nu mai există, mai degrabă există filosofii și sisteme de gândire. Filosofii antichităţii au contribuit la promovarea știinţelor și artelor întru dăinuirea spiritului creator, fortificând astfel Cetatea, perpetuând civilizaţia, lăsând loc pentru edificarea societăţilor viitoare. Uneori istoria ne oferă exemple de intoleranţă a Cetăţii faţă de libertatea gândirii filosofice, unul ilustru fiind cel al lui Socrate, filosoful-martir al Greciei Antice, care și-a trăit doctrina și nu a scris-o. Fiind condamnat la moarte prin otrăvire (cu 280 voturi pentru și 220 împotrivă) pentru a fi propovăduit printre tineri discursuri antireligioase și antiguvernamentale, Socrate, de fapt, a fost condamnat la nemurire. Din păcate, nici Inchiziţia medievală în Europa nu era constituită dintr-un corpus de filosofi, fie chiar și un număr insuficient. Nume notorii din istoria gândirii știinţifico-filosofice ale celor care au plătit cu viaţa pentru libertatea gândirii revin în memorie: editorul erudit și traducătorul francez din secolul XVI   Etienne Dolet, traducătorii Bibliei din ebraică, greacă, latină în limba franceză – Olivetanul, în limba engleză – Tyndale, filosoful și teologul reformator Jan Huss  – toţi au murit prin otrăvire sau condamnaţi la moarte prin ardere publică pe rug. Lista poate fi completată. Filosofii au fost anihilaţi fizic, dar adevărul nu poate fi nici ars pe rug, și nici otrăvit.

Cetăţile de-a lungul istoriei au știut să-și ”procure” filosofi pentru a-și justifica războaele, cruciadele sau zidirile. Preocupaţi la origini de interpreatrea cuvântului biblic și propovăduirea divinităţii în popor, de-a lungul timpului, filosofii de vocaţie cedează locul filosofilor remuneraţi. ”Filosofii remuneraţi” ai Cetăţilor sunt precursorii intelectualilor moderni, angajaţi politic. Cărturarii de la curte, sfetnicii, ”luminaţii” care s-au aflat în preajma cezarilor, monarhilor, principilor, ţarilor și dictatorilor au exercitat un rol determinant în mersul istoriei, deseori înblânzind mânia tiranilor, stingând focul războaielor, dar și accelerând înflorirea sau căderea imperiilor. Omenirea a parcurs un drum lung pentru afirmarea libertăţii  ca valoare existenţială supremă și a adevărului ca victorie a raţiunii asupra obscurantismului. Este oare angajarea cu simbrie a filosofului la Cetate o corupere intelectuală? Lumea ideatică a filosofului, ţesută din adevăruri gândite şi adevăruri absolute decade atunci când el, filosoful, deviază de la aceste adevăruri,  punând în serviciul Cetăţii sau Puterii politice  pseudo-adevăruri, așternute în trivialitatea scrisului angajat.

Politica a cuprins toate Cetăţile antice și renascentiste, devenind un fenomen supranaţional, izvorât din doctrine și idei filosofice, puse în serviciul oamenilor puterii. În acest sens, filosoful-intelectualul are două opţiuni: așteptarea contemplativă a unei succesiunii firești a evenimentelor din societate, prin rămânerea sa într-un spaţiu ideatic rupt de materialitatea socială sau  influenţarea directă a succesiunii evenimentelor și faptelor în societate prin implicarea  activă a filosofului-intelectual în sfera politicului.

De la ”Principele” lui Machiavelli până la memuarele foștilor șefi de state, tratate de politologie, de acum înainte filosoful-intelectual nu mai e chemat doar să discearnă între bine și rău, să sfătuie oamenii puterii, ci să se şi implice în treburile statului.  Implicare și angajare par a fi două concepte diferite. Implicarea intelectualului în treburile statului vine din nestăvilita sa dorinţă de a schimba lumea, de a o perfecţiona.  Schimbarea întru perfecţionare este un deziderat nobil, el rezidă în însăși esenţa existenţială a filosofului. Angajarea politică  a filosofului presupune uneori inclusiv coruperea intelectuală a acestuia și nu exclude trădarea de către filosof a propriilor convingeri, principii și adevăruri în numele promovării unui pseudo-adevăr sau minciuni prin transfer de autoritate către sfera politicului. Adeseori se aud voci categorice, care susţin inutilitatea implicării intelectualilor în politică, precum menţionează și Andrei Pleșu în eseul său  ”Păcatele și inocenţa intelectualilor”: ”Intelectualii nu au ce căuta pe aceeași scenă cu politicienii. Nu e rostul lor să se amestece în vacarmul veacului, să se risipească în piaţa publică, să se abandoneze unei problematici contingente.”  Însă, preceptele ”laice” nu se fac auzite de filosofi. Ca și în antichitate, ei doresc să participe la treburile Cetăţii, fiind inspiraţi de conflictul biblic ireconciliabi: lupta Binelui cu Răul. Motivul crimei fratricide Cain – Abel este piatra filosofală a tuturor doctrinelor. Filosofii sunt mereu la datorie, cu pana sau discursul gata să convingă, să acţioneze, să determine și să învingă. După cum se știe, arma predilectă a filosofilor pentru afirmarea adevărului și elogierea libertăţii gândirii a fost și va fi întotdeauna cuvântul. Limba este o revelaţie atunci când ea se află în serviciul filosofului-intelectual liber, dar devine un blestem în cazul filosofului-intelectual angajat. Gabriel Liiceanu e și mai dur în eseul său ”Despre ură”, afirmând că limba este  ”instrument divin care se pervertește deîndată ce capătă utilizare umană… Omul este și liber și căzut, el poate la fel de bine să utilizeze limba fie pe linia adevărului, fie pe cea a minciunii”. Să nu uităm că limba este putere, limba și puterea sunt inseparabile, am încercat să demonstrez acest fapt în unul din articolele mele care poate fi consultat pe blogul meu personal. Limbajul de lemn al regimurilor totalitare comuniste a fost apanajul indispensabil de construire a unei societăţi bazate pe minciună și ură. Minciuna  și ura, concepute și organizate intelectual începând cu sfârșitul secolului al XIX, instituţionalizate la începutul secolului XX pentru a manipula popoare și naţiuni, s-au dovedit a fi pilonii doctrinei comunismului.  În regimul totalitar comunist ”minciuna devine coloana vertebrală a Răului, fiind folosită nu împotriva unui dușman extern, care ameninţă fiinţa propriei tale colectivităţi, ci chiar împotriva acestei colectivităţi” (Gabriel Liiceanu). Minciuna propovăduită în mijlocul poporului, ridicată la rang de adevăr, difuzată cu insistenţă de-a lungul anilor lasă sechele de netămăduit pentru mulţi ani în mentalul colectiv, privându-l de memorie istorică și esenţă identitară. E ceea ce ni s-a întâmplat nouă, românilor basarabeni  în rezultatul ocupaţiei ţariste ruse și a dictaturii comuniste pe parcursul a două sute de ani.

Liiceanu propune și o clasificare a intelectualilor din regimurile totalitar-comuniste: intelectualii care au crezut în minciuna ideologiei comuniste, dar care mai apoi și-au recunoscut eroarea (treziţii), intelectualii care au crezut în minciuna comunistă până în ultimul ceas, chiar și atunci când au fost împușcaţi de colegii lor de partid (hipnotizaţii), a treia categorie – intelectualii care au știut adevărul despre comunism, dar au continuat să-l predice (impostorii), ei minţeau conștient, cu ei, de fapt, s-a făcut comunismul la scară planetară. Minciuna în comunism este sistematizată ca ideologie, devine adevăr prin teroare și ajunge atotcuprinzătoare. Regimurile totalitar-comuniste, având ca ideologi pe Marx și Lenin, niște frustraţi, care au fost ei înșiși cuprinși de ură împotriva genului uman (Marx din cauza că așa și nu a obţinut o catedră în niciuna din universităţile germane, Lenin din cauza că a fost dat afară din universitate), au instituţionalizat ura de clasă, îndreptând-o împotriva intelectualilor, chiar dacă anume aceștia au fost conceptorii revoluţiei ruse din 1917. Nu a mai existat în istoria societăţilor o mașină mai bestială de nimicire a intelectualilor decât mașina comunismului. Intelectualii au fost fie anihilaţi fizic prin exterminare sau munci silnice în gulaguri, fie au fost reduși la tăcere prin aservire moral-spirituală. Ca rezultat am moștenit o întreagă literatură angajată ideologic, lipsită de esenţă, har și creativitate. ”Din clipa când ura este dotată cu o ideologie, ea devine organizată intelectual… Organizând intelectual ura, ideologia distorsionează fatal adevărul și cultivă în mod sistematic minciuna. Mintea întunecată de ură nu poate să aibă acces la adevăr, ci numai și numai la fals” (Liiceanu).

În epocile marilor monarhii vinovaţi de disgraţiile poporului erau mereu regii, reginele, valul revoluţiilor europene, începând cu cea franceză din 1789, a făcut să cadă multe capete din vârful piramidelor monarhice, o replică a respectivei tradiţii fiind considerată și soarta Ceaușeștilor din România anului 1989. Totuși, slăbiciunea de care au dat dovadă intelectualii angajaţi ideologic în perioada regimului totalitar-comunist a creat în societăţile postotalitare un soi de intoleranţă faţă de cărturari și filosofi. Intelectualilor li se încriminează lipsa de caracter, consecvenţă și putere. ”O bună parte a populaţiei autohtone e mai curând plictisită de intelectuali. Ei sunt, în genere, niște inși pe care nu-i pricepi, și care nu te pricep, niște personaje pe care nu te poţi bizui, niște încurcă-lume care ar trebui să-și vadă de treabă, dacă tot nu sunt în starre să ajute cu adevărat.” (Andrei Pleșu). Atitudinile mai persistă, eșecurile și rateurile fiind atribuite intelectualilor, contribuţia acestora este neglijată și subapreciată în momentele de grea cumpănă ale istoriei. Desigur, mă refer la evenimentele din 1989 din Republica Moldova, când a avut loc o veritabilă revoluţie a poeţilor, aceștia din urmă aflându-se la baza mișcării de renaștere naţională. Cert e că revoluţia a fost furată de foștii nomenclaturiști-KGB-iști, care au venit la putere pentru a se îmbogăţi și nicidecum pentru a rupe definitiv cu trecutul comunist. Intelectualii și-au făcut datoria în RM în 1989, însă, nu era de competenţa lor să pună tânărul stat pe făgașul tehnocraţiei. Intelectualii au realizat misiunea lor: au adus libertate în gândirea cetăţenilor, au semănat germenii reformelor în educaţia naţională, fapt care a dat roade prin apariţia unor generaţii de tineri, care, la rândul lor, au contribuit la căderea regimului neo-comunist în aprilie 2009 prin Revoluţia Twitter.

Democratizarea societăţilor post-totalitare a scos în prim-plan activismul și angajarea politică a intelectualilor. Republica Moldova este o democraţie emergentă, unele fenomenele soico-politice sunt absolut noi pentru societatea noastră. Obișnuinţele comportamentale ale intelectualilor din RM sunt uneori împovărate de memoria recentă a angajamentelor ideologice din trecut. Venalitatea bazată în exclusivitate pe factorul material, ”extrage” din tagma intelectualilor pe cei mai adaptabili și mai pragmatici, de cele mai deseori fenomenul răspândindu-se printre ziariști, mai rar printre scriitori, filosofi, oameni de știinţă, ultimii fiind moraliștii-filosofi în stilul tradiţional definit de Hegel. Fără acești moraliști, care vor rămâne mereu în afara politicului, care veghează asupra integrităţii spirituale a naţiunii, niciun stat nu are viitor.

Intelectualii venali, care au fost mereu angajaţi politic, indiferent de putere, sunt catalogaţi drept ”lichele” de Gabriel Liiceanu. Aceștia se complac în a-și spune intelectual, au pretinse ambiţii politice, își adjudecă performanţe intelectuale ale căror autori nu sunt, se autopropulsează în mediul atenţiei publice, reușind cu ușurinţă să procure condescendenţa puterii, oricare ar fi culoarea acesteia. Adevăraţi hameleoni, respectivii o duc bine, dezicându-se de principiile afirmate în ajun și îmbrăţișând altele, esenţial contrare, ce convin puterii. ”Cuvântul ”lichea” are în vedere pe acel individ care, după ce și-a nenorocit deja semenii prin prestaţia lui din comunism, în loc să se retragă de pe scena socială cu o urmă de sfială în privire, persistă, metamorfozat, pentru a-și nenoroci semenii a doua oară. E vorba, așadar, de licheaua care s-a autopotenţat istoric. Ea se află în clipa de faţă, după ce a trecut cu bine de celălalt ţărm, în cele mai importante instituţii ale statului și în punctele cheie ale societăţii românești”. (Liiceanu).

Integritatea principiilor este condiţia sine qua none pentru pe care trebuie să o întrunească cel care vrea să-și spună intelectual. Însă, această integritate, în forma sa pură,  poate fi conservată doar în afara politicului.  Luciditatea și echidistanţa, atât de necesare pentru a genera judecăţi de valoare, rămân intacte în cazul raţionamentelor formulate fără stinghereală, filosoful ghidându-se doar de propria experienţă, înţelepciune și intuiţie vizionară. Elanul intelectualului de a interveni în schimbarea lumii, de a o face mai bună prin implicarea în politică, este stăvilit de trivialitatea ludică a intrigilor și aranjamentelor de ordin conjunctural. Decizia de a persevera depinde de tipul de temperament, chiar dacă intelectualii de cele mai deseori sunt melancolici. Realitatea ne confirmă că intelectualii nu renunţa la misiunea lor de a schimba lumea și acceptă roul de consilieri publici sau ”din umbră” ai celor care se află la putere.

Exemplul Academiei Franceze este unul eminent. Luările de atitudine ale marilor intelectuali precum André Malraux, Maurice Druon vis-a-vis de importantele evenimente sau fenomene din societatea franceză sunt profetice și fac parte din patrimoniul intelectual inalienabil al Franţei. André Malraux este intelectualul numărul unu al Franţei, scriitor-orator, ministru în varii posturi guvernamentale, care s-a angajat politic în favoarea culturii. O ţară măreaţă a dat omenirii intelectuali măreţi. Ceea ce scria Voltaire despre libertatea cucerită de englezi, este perfect valabil și pentru libertatea cucerită de francezi. Voltaire a lăudat experienţa englezilor din resentimente pentru exilul nemeritat. Noi suntem suficient de realiști ca să apreciem sacrificiul Franţei și aportul ei substanţial în marșul victorios al Libertăţii pe parcursul  secolului XIX: Chateaubriand, Benjamin Constant, Balzac, Georges Sand, Gustave Flaubert, Charles Baudelaire, Pierre Larousse, Victor Hugo și mulţi-mulţi alţii. În Scrisoarea adresată redactorului ziarului ”Le Rappel”  Victor Hugo scria: ”Franţa posedă două măreţii, măreţia materială și măreţia morală. Numai puterea sa materială este afectată, puterea intelectuală este neștirbită…Franţa este cea mai măreaţă pentru că este înaripată și luminoasă. Pentru că este marea naţiune știutoare de carte, e marea naţiune revoluţionară. Voltaire îl anunţă pe Mirabeau. Daţi-l de o parte pe Diderot, și un va mai exista Danton.”

Spaţiul românesc a dat unevrsalităţii  nume notorii de intelectuali care au descătușat spiritele gânditoare, cel mai impozant fiind Mihai Eminescu, simbolul libertăţii geniului creator, poet, tribun, publicist. Mircea Eliade, Constantin Noica, Titu Maiorescu, Emil Cioran, Bogdan Petriceicu-Hașdeu, născut in  Basarabia – iată doar câţiva intelectuali români de mare valoare care au contribuit la schimbarea esenţială a lumii pe segmentele de timp în care au trăit și activat. Cu siguranţă istoriografii viitorului vor repertoria numele filosofilor români contemporani, care veghează din exteriorul sau interiorul politicului  asupra direcţiei corecte de dezvoltare a societăţii.

Dar noi, cei din Republica Moldova, știm cine ne sunt filosofii? Care este doctrina filosofică a statului nostru? De ce doar intelectualii (cu exceptţia lichelelor și hipnotizaţilor) cunosc și spun adevărurile gândite și cele absolute? Spune-ţi-ne cine vă sunt filosofii și Vă voi spune în ce ţară trăiţi.

Ana GUȚU

Doctor, profesor universitar

Deputat în Parlamentul RM

In: Literatura și arta, 2011