Maşina şerpuieşte printre gropile scobite în asfaltul obosit, gropi înrăite şi hâdoase, cu o vechime onorabilă de zeci de ani de zile. Se tot perindă haotic prin mijlocul drumului, de parcă ar ameninţa că-l va crăpa în două pentru a înghiţi maşinile ce le iau cu asalt, curajoase şi încăpăţânate. E drumul spre sud, spre Cahul. Nu s-a schimbat nimic în peisajul stepei bugeacului. Doar că sunt mai puţini copaci, mai surpate sunt lizierele din care s-au tot alimentat sobele ţăranilor pe timp de iarnă de douăzeci de ani încoace, mai adânci sunt râpele şi fosele din dealurile uşor înverzite, mai rare sunt turmele de oiţe, mai bătrâni sunt oamenii de la porţile caselor, mai multe benzinării au crescut pe marginea drumului, mai aproape pare să fie Prutul care s-a revărsat în luncă şi mai că să îmbrăţişeze drumul naţional ignorând frontierele (spre bucuria unora şi deziluzia altora). Librăriile (fostele „Luminiţe”) s-au transformat în magazine de „second hand”, pe alocuri sunt câte două-trei pe o rază de 100 metri. Eu una cred că un stat care îşi închide librăriile e sortit pieirii, Roadele exodului în masă, mai ales celor de la sud, unde populaţia a fost mereu în disgraţia naturii şi a celor de la putere (nu găseai pe timpurile socialiste în eşalonul puterii un originar din sudul Basarabiei, toţi erau din nordul republicii, de fapt, situaţia nu s-a schimbat prea mult nici în zilele noastre), sunt lamentabile: sate  văduvite de viaţă, case părăsite cu ferestrele oarbe de atâta plâns, ogoare neprelucrate, altele cu roada de porumb nestrânsă de anul trecut, cuiburi de cocostârci abandonate deja de câţiva ani – s-au dezis şi păsările  de drumul spre casă.

         Automobilul icni uşor şi se opri la izvorul „lui Tarlev”. Este o realitate moldovenească nouă – izvoare patronate de înalte feţe ale demnitarilor statului. Izvorul a fost curăţit, s-a înălţat lângă el o sculptură oribilă (iertată să-mi fie aprecierea, căci este o răstignire), realizată în cel mai prost stil care poate exista şi imortalizat a fost numele actualului prim-ministru. Drept că cineva a zgâriat cu multă străduinţă placa de oţel, însă literele mai sunt încă vizibile. Pentru cât timp? Nu cred să aibă soarta monumentelor de artă romane, nu suntem în stare să aspirăm la astfel de creaţii, nu ne-au învăţat.

         Maşina a pornit din nou, după ce din mila premierului ne-am potolit setea. Soarele se rostogolea agale spre apus, bucurându-ne ochii cu purpuriul nuanţat în galben şi portocaliu. Plopii de pe marginea drumului, străjerii fideli ai şoselei ce duce spre Cahul,  mai respiră a libertate, departe de capitală, unde seminţia lor a fost declarată non grata. Imaginea plopului este una simbolică pentru Moldova, au remarcat-o cândva gergienii, care au comparat  plopul moldovenesc cu chiparosul caucazian. În întâmpinare ne vine o căruţă, trasă de un căluţ obosit, mânat de ochiul gânditor al stăpânului său, un bătrân de vre-o optzeci de ani, supravieţuit urgiilor vremurilor trecute. S-o fi pornit în satul vecin, e săptămâna Sfintelor Paşti, ori poate se grăbeşte la cota-i de pământ, ca să nu rămână de izbelişte ca multe altele.

         Iată şi fostul post de grăniceri de lângă Leova. Nu mai e cel de altă dată, unde militarii controlau cu zel documentele pasagerilor – paşapoarte şi certificate speciale fără de care nu aveai dreptul să pătrunzi în zona de frontieră (Cahul. Cantemir). Barem ceva s-a mai schimbat – postul e completamente desuet, cu geamurile sparte, fără uşi, găzduind ciori,  aşa precum i-ar sta bine ca monument simbolic al regimului totalitar. Vorbind de simboluri. Pe gardul din beton ce înconjoară o gospodărie sătească, prin varul alb răzbate cu încăpăţânare inscripţia „slava  kpss”, o inscripţie gravată cu multă dragoste pe timpuri, de se înverşunează să fie citită şi astăzi, urmând soarta chipurilor ecleziastice din bisericile văruite şi ele cândva pe dinăuntru pentru a fi transformate în depozite sau alte construcţii accesorii.

Nimic nu s-a schimbat. Aceleaşi raioane ca pe timpuri. Doar  că drapelul deasupra primăriei este în trei culori. Totuşi, tricolorul a învins. Nu putem spune acelaşi lucru despre limba noastră cea română.  Intrăm în Cahul. Spre deosebire de şoseaua naţională, drumurile centrale din orăşel sunt asfaltate cu grijă, dar numai drumurile centrale, cele laterale sunt şi mai groaznice decât în capitală.

…Cahul! Orăşel tipic pentru realităţile Moldovei, pustiit verile de secete îndelungate, uitat de guvernări din simplul motiv că nu a dat prea mulţi originari pentru instituţiile puterii, rusificat la maximum încă din anii şaizeci ai secolului trecut, în pofida vecinătăţii intime cu Prutul, care deseori îmi pare mai vast decât un ocean, într-atât apele lui au separat cele două maluri româneşti. Orăşel balnear, unde lacul sărat a fost secat pentru a nu face concurenţă sanatoriului construit pe timpul URSS, de a rămas astăzi doar albia lacului, care, cică va renaşte conform unui proiect recent aprobat de autorităţi. Copiii cahuleni, adolescenţii anilor şaptezeci, au crescut cu izul  apei sărate, dătătoare de sănătate, (gratis, pe vremuri),  de distracţie văratică hazlie: te ţinea apa sărată la suprafaţa lacului fără să faci vreun efort nautic. Acum lacul a secat, nişte stufării răzleţe au crescut în apa adunată de ploi; zona de agrement adegradat, nici metalul uzat de la echipamente nu a mai rămas. Renaşte lacul doar vara, odată cu festivalul „Nufărul alb”, pentru a simula ambianţa de odinioară şi a justifica denumirea festivalului. Nuferii, de fapt, sunt artificiali, se plasează pe fundul niţel acoperit cu apă al lacului la ceremonia de deschidere şi închidere. Apele Cahulului sunt tămăduitoare. Este o bogăţie subterană, ce nu a fost apreciată la justa valoare la nivel de republică.  Apele Cahulului fac minuni, pentru ele şi pentru mormântul tatălui, mă întorc în fiecare an la baştină.

Străzile orăşelului s-au schimbat, au devenit multicolore, prin arhitectura completamente lipsită de gust, proliferată de multiplele tarabe, buticuri, magazine, ce se înghesuie pe strada centrală. În miezul oraşului – piaţa centrală din faţa Universităţii de Stat din Cahul, mai ieri Şcoala Pedagogică din Cahul, una din cele mai renumite instituţii de studii medii specializate pe timpuri. Parcăm lângă universitate. Altă dată edificiul era înconjurat de un parc verde, cu înalţi copaci care-i păzeau cu sfinţenie liniştea sălilor de clasă, de unde eu, întorcându-mă de la şcoală, auzeam vocea tatălui meu, profesor de istorie şi ştiinţe sociale, şi a mamei mele, profesoară de limbă şi literatură română. Nu mai e nimic din acele timpuri. Universitatea se înalţă singuratică printre o mână de brazi, în mijlocul unei pieţe aride, construită pentru diverse manifestaţii comuniste, iar în faţa havuzurilor, secate şi ele de amar de vreme, un fel de monument asimbolic şi fără sens: doi porumbei înălţaţi pe un turn exagerat de masiv pentru figurinele abia desluşite ale păsărilor. Localitate istorică importantă, Cahului ar fi servit drept sursă bogată de inspiraţie pentru  monumentul din centrul oraşului, dar şi cu istoria aici sunt probleme ca şi la nivel de republică.

Intru pe holul universităţii. Parchetul, altădată lustruit cu grijă, acum  măcinat de ani şi de atâţia paşi grăbiţi în căutarea adevărului vieţii, mă invită să traversez parcursul din copilărie – prin coridoarele instituţiei spre cancelaria profesorilor. Aici cândva veneam destul de des, la lecţiile lui tata, la diverse matinee sau concerte ale grupurilor de creaţie studenţeşti. Cândva impresionantă, şcoala pedagogică de ieri, universitatea de astăzi, îmi pare foarte mică şi îmbătrânită, în pofida corpului profesoral tânăr, a studenţilor fără vârstă. Aceleaşi tablouri pe pereţi, aceleaşi uşi, dar şi mai obosite de timp, pe care vopseaua proaspătă se obstinează să le lustruiască. Mai sunt în colectivul universităţii profesori, foşti elevi de-a lui tata, care îşi amintesc cu multă căldură de profesorul lor. Realizez că un pedagog trăieşte prin discipolii săi şi prin munca asiduă, ale cărei roade sunt imperisabile în timp şi spaţiu.

La un cartier de universitate se află şcoala, astăzi liceul No2, şcoala pe care am absolvit-o în 1979. De fapt, este o altă clădire, construită în anii şaptezeci, şi a devenit doar locul fizic al noţiunii de „şcoala No2”, deoarece blocul claselor primare ce a supravieţuit prin minune, se află pe partea stângă a drumului spre lacul sărat, iar blocul principal al şcolii de pe strada centrală, o construcţie monumentală din prima jumătate a secolului XX, a servit drept sediu al şcolii pentru ceva timp, ca apoi să fie demolat. Şcoala a fost transferată în alt edificiu, blocul nou fiind cedat şcolii ruse No3. În prezent liceul No2 a revenit din nou în centru, peripeţiile sediului reprezentând şi transformările în societate după declararea independenţei RM. Şcoala medie No2, unde m-am format timp de zece ani, ne aşteaptă mereu. Mai e în viaţă prima mea învăţătoare, mai e în viaţă profesorul meu de matematică, profesoara mea de limbă franceză, unii din învăţători s-au mutat la Chişinău, au plecat să fie mai aproape de copii, alţii nu mai sunt în viaţă. Sic transit gloria mundi.

În stradă, în magazine, în piaţă – foarte mulţi vorbitori de limbă rusă. Nici acest aspect al Cahulului nu s-a schimbat prea mult timp de 27 de ani. Ca şi în anii şaptezeci inscripţiile sunt în limba rusă, copiii în ogradă vorbesc în limba rusă, în localurile publice cântă muzică rusească. Involuntar îmi amintesc de paradele de 1 mai şi 7 noiembrie. Iată-mă la intrarea în parcul central, unde de obicei aveau loc aceste defilări voluntar-obligatorii. Ca aievea văd străzile pline de elevi din şcolile orăşeneşti. În momentul când ne raliem într-o linie – cei de la şcoala No2 şi cei de la şcoala rusă – încep a se sparge baloane, a se strica pancarte, a se rupe cravate pionereşti. Nu acceptam diferenţele. Mi-am  întrebat părinţii când aveam 10 ani de ce noi, moldovenii, nu avem alfabetul nostru? Anume aceasta îmi încriminase o prietenă de-a mea rusoaică. Acum amintirile mele au o altă conotaţie. Uite că nu mai sunt parade, nu ne mai batem în stradă, dar am devenit noi oare mai toleranţi? Avem motive să fim toleranţi?

…Cimitirul din Cahul  este mare. Oraşul morţilor este oglinda oraşului celor vii. Monumente şi cruci încrustate mai mult în rusă, în limba moldovenească (cu grafie chirilică) pe alocuri şi în română. În copilărie cimitirele mă înspăimântau. Acum au devenit o realitate a existenţei mele. Au trecut în nefiinţă buneii, a decedat tatăl cu 11 ani în urmă, ceva mai înainte mama-soacră. Sfintele Paşti vine cu lumină, dar şi cu tristeţe. Tristeţea pierderii irecuperabile în viaţa lumească, lumina învierii şi speranţa revenirii  prin credinţă şi rugăciune. Cimitirul din Cahul adună lume de pe lume duminica şi lunea de Paştele blajinilor. Şi în trecut  era aşa. De fapt, în copilărie nu mergeam la cimitire. Copilăria este viaţa însăşi, este pasărea fericirii, avis rara, mereu zâmbitoare, fără griji şi dătătoare de speranţe.

Acum se mănâncă la cimitire. Se bea la cimitire. Tone de produse alimentare sunt consumate în imperiul morţilor. Să fie oare atât de devoratoare prescripţia ortodoxă? Sau poate noi am transformat-o în  sclavă a ideologiei de reciclare? Părintele se apropie de mormântul lui tata. Se reţine nu mai mult de un minut şi jumătate. Aleargă la alte morminte după ce pune în buzunar semnul de atenţie. E foarte solicitat preotul de Paştele blajinilor, mai ales în oraşe şi municipii. Slugile Domnului veghează cu smerenie la preceptele bisericeşti…

…Mă  apropii de sanatoriu. Mirosul apelor sulfurate, stăvilite  în cisterne, ce impregnează zona verde, mă transpune în nebuloasa amintirilor. Efectul izului de sulf este inimaginabil: trecutul erupe copleşitor în forţă vulcanică,   episoade din anii copilăriei  declanşează stampe   deja vu, simt cum inima e gata să răbufnească de atâta energie debordantă, de nestăvilita bucurie a revederii. Revedere cu anii cei mai fericiţi ai vieţii, revedere cu buneii, revedere cu părinţii tineri şi frumoşi, revedere cu foştii prieteni, revedere cu învăţătorii dragi, revedere cu prima dragoste, revedere cu prima poezie compusă, revedere cu primul spectacol jucat pe scenă, revedere cu vacanţa în lunca Prutului, revedere cu mine însumi…

 

Ana Guţu

Doctor, profesor universitar

2006