DSC02754 foto20024 3 5

Nebănuite sunt căile Domnului într-un secol grăbit, alertat de globalizare, de supraîncălzirea planetară, de incoerenţele politicienilor, de ipocrizia societăţilor, de greşelile istoriei, şi, tot aşa am putea continua lista nemulţămirilor noastre. Tumultul evenimentelor dezechilibrează esenţele fenomenelor, denaturează atitudinile şi lasă suficient spaţiu pentru animozităţi. Toate au o locaţie temporală precisă şi par a se întâmpla conform unui scenariu  bine pus la punct, în care voinţa omului nu poate strămuta  persoane, regimuri, condamnaţi şi călăi.

Timpul – o dimensiune opacă şi aporetică.  Voltaire prin personajul magului se întreba antinomic în povestea filosofică „Zadig” :  „Care din toate lucrurile lumii  este cel mai lung şi cel mai scurt, cel mai prompt şi cel mai lent, cel ce e divizibil, dar şi cel mai întins, cel mai neglijat şi cel mai regretat, fără de care nimic nu se poate face, care devorează totul ce-i mic şi eternizează totul ce-i măreţ?”  Şi Zadig  răspundea :  „Timpul”, adăugând: „Nimic nu e mai lung, deoarece el e măsura eternităţii; nimic nu e mai scurt, deoarece el ne lipseşte în toate proiectele noastre; nimic nu e mai lent pentru cel care aşteaptă; nimic nu e mai rapid pentru cel care e fericit;  el se întinde la infinit până la foarte mare; el se împarte la infinit până la segmente foarte mici; toţi oamenii îl neglijează, şi toţi îi regretă pierderea; nimic nu se face fără el; el face să fie dat uitării tot ce e nedemn pentru posteritate şi el imortalizează lucrurile măreţe” (traducerea noastră).

Dar uite că o întâlnire peste ani te bulversează şi te  smulge din cotidianul, stigmatizat de obişnuinţe şi stereotipuri.

…M-am născut în satul Alexandru Ioan Cuza din sudul Basarabiei într-o familie de pedagogi, profesori de limbă/literatură română şi istorie. Bunicii mei pe lini tatălui, Ion şi Elena Petrov, se trăgeau din familie de gospodari, cu hectare de pământ, mai ales vie,  proprietăţi care le-au fost sustrase în 1944 odată cu sovietizarea Basarabiei şi exproprierea  gospodarilor înstăriţi. Aceeaşi soartă, de fapt, au avut şi bunicii  pe linia mamei, Mihai şi Iustina Sârghi din Zăicani, Râşcani, care au supravieţuit ca prin minune foametei şi prodrazverstkăi, scăpând cu viaţă şi ei, şi cei cinci copii ai lor.

În copilărie  mergeam deseori la bunei. Era timpul fericirii. După ce în 1965 am demenajat la Cahul, tata fiind invitat să  lucreze în calitate de profesor de istorie la Şcoala Pedagogică din Cahul. Bunica Elena sau Ileanca, aşa cum obişnuiau să-i spună prietenii şi vecini din sat, era un veritabil izvor de înţelepciune. Avea doar câteva clase „la români”, însă cunoştinţele sale şi isteţimea spiritului  o făceau să strângă în jurul său o mulţime de solicitanţi în ale sfătuirii sau, cum am spune astăzi, „consilierii”.

Când au venit ruşii în 1944 şi le-au luat pământurile, bunicul Ion Petrov, care a ajuns până în Varşovia cu luptele în cel de-al doilea război mondial în calitate de simplu soldat infanterist, nu a dorit să lucreze în kolhoz nicio zi, a lucrat funcţionar la casa de copii, iar la bătrâneţe a ajuns paznic la o prăvălie.   Bunica Ileanca, după mai mulţi ani de lucru   în colhoz, aşa şi nu a mai învăţat limba rusă. Îmi aduc aminte cum silabisea  în Moldova socialistă, străduindu-se să citească cu grafie slavonă, însă, citirea îi reuşea cu greu. Scrisorile le caligrafia în limba română. Mereu afirma că vorbeşte româneşte, scrie româneşte şi îmi fredona romanţele Ioanei Radu şi Mariei Tănase cu multă evlavie. Avea bunica Ileanca o gentuţă maro plină cu fotografii şi scrisori de la surorile din România. Îmi arăta fotografia bunicului Ion în haine militare de paradă cu epoleţi şi, punând degetul la gură, îmi spune: „E bunicul tău, în tinereţe, însă nu cumva să spui cuiva că a fost jandarm la români, Doamne fereşte. Chiar dacă  a făcut şi războiul la ruşi, căci l-au luat fără voia lui.” Nu înţelegeam semnificaţia interdicţiei, eram prea mică. Nu înţelegeam nici de ce scriam cu grafie slavonă, căci din totdeauna am avut în casa TVR 1 (fiind aproape de hotarul de la Prut, antenele de emisie din România nu ştiau de graniţă); citeam şi scriam româneşte din clasele primare.   Îmi amintesc de un episod frustrant al adolescenţei  mele. O vecină, rusoaică de la Cahul, prietena mea din copilărie, mi-a reproşat la o ceartă că noi, moldovenii, nu avem nici măcar alfabet. Am venit acasă şi foarte indignată l-am întrebat pe taică-meu de ce scriem cu litere ruseşti şi nu scriem aşa ca la TVR 1 şi în cărţile româneşti pe care le aveam în  casă.  Tatăl meu m-a atenţionat să nu cumva să pun asemenea întrebări pe la şcoală. Era timpul interdicţiilor.

Aşa dar, bunica Ileanca se mândrea cu surorile sale din România. În 1967 am mers la Galaţi cu părinţii mei şi cu bunica pentru a ne întâlni cu străbunica Eugenia Dobrioglo, mama bunicii, şi cele trei surori ale sale: Nadia, Olga şi Susana. Bunica, tot din geanta maro, scotea din când în când fotografiile surorilor şi ale mamei sale pentru a mi le arăta şi-mi tot spunea că a rămas singură în sat, fără rude, căci ele s-au refugiat în România, iar fratele său Constantin Dobrioglo, a plecat în Rusia la Sahalin şi nu s-a mai întors nici odată, mai târziu îmi spusese că s-a prăpădit de tuberculoză. A făcut acolo familie, a avut şapte copii, însă orice urmă i se pierduse după moartea lui, una din fiicele lui mai corespondase cu străbunica, dar cu timpul toate legăturile s-au spulberat. Era timpul marilor separări.

La finele anilor 80 (după moartea bunicului Ion Petrov în 1982, care a fost ucis bestial în propria-i casă  de doi puşcăriaşi, amnistiaţi cu ocazia aniversării a 65-ea a revoluţiei din octombrie), surorile bunicii Ileanca urmau să vină în vizită la Alexandu Ioan Cuza, pe timpuri satul se numea Suvorovo. Bunica se bucura enorm că se va întâlni cu ele după 15 ani, însă, în ultimul moment, după ce bunica expediase invitaţiile, documentele necesare pentru deplasarea lor legală, surorile bunicii s-au răzgândit…

Bunica Ileanca moare în 1985, la trei ani după ce fusese omorât bunicul. Casa i-a lăsat-o unui  vecin, miliţianul satului, care, folosindu-se de faptul că părinţii veneau mai rar la ţară,  pentru mici favoruri a reuşit să obţină un fel de „testament” de la bunica. Însă,  maică-mea îmi tot spunea, că nu era scrisul bunicii, deoarece ea nu scria cu litere slavone. Acea bucată de hârtie, fără putere legală (nu era semnată de niciun notar, de niciun secretar de partid de pe timpuri), de fapt, a  despărţit familia noastră de satul natal al tatălui meu pentru mulţi ani. La înmormântarea bunicii am venit ca nişte străini, nu am luat din casa ei nici măcar fotografiile de familie, mai ales cele ce se păstrau în geanta maro. Poate că obida tatălui l-a făcut să nu mai comunice cu verişorii din sat, pierdusem orice legătură cu surorile bunicii din România. Era timpul primelor pierderi şi decepţii.

În 1995, la şase luni după pensionare forţată, moare tatăl meu la doar 60 de ani.  Un pedagog nu poate trăi fără elevii săi, fără a transmite cunoştinţe. Era perioada tranziţiei şi tata se împăca greu cu situaţia de a nu fi în stare să supravieţuiască doar cu mizerabila pensie pe care i-o atribuiseră guvernanţii după 35 de ani de carieră pedagogică. Veni timpul marilor tristeţi.

…Timpul separă oameni, separă destine, anihilează amintiri. Am revenit, totuşi, în satul  de baştină al bunicilor în 2004. Tributul memoriei are preţul său, exprimat în remuşcări, regrete şi revenire la sursă. Am parcurs  drumul copilăriei prin satele sudului basarabean, care îmi păreau mai degradate, mai gârbovite, mai pustiite. Lizierele cândva verzi şi dese, au rămas străvezii şi împuţinate, de parcă ar fi simţit şi ele povara anilor. Drumul, măcinat de ploi şi de lipsurile tranziţiei  interminabile, şerpuia fără schimbare prin aceleaşi locuri. La intrare în sat în locul fostei inscripţii gravate în piatră „Sovhoz Pobeda” a fost postată stângaci, de parcă s-ar teme de caracterul său provizoriu, denumirea nouă-veche a satului: Alexandru Ioan Cuza.   A purtat cândva numele  şi Suvorovo, şi Hadji-Abdul. Acum a fost reparată greşeala vânturilor năprasnice de pe aiurea, satul a  revenit la denumirea din vremurile României Mari.

Cimitirul satului a fost primul loc pe care l-am vizitat. Am instalat monumente la mormintele bunicilor, încercând în disperare să combat, cel puţin pentru un scurt segment de timp,  neantul anonimatului.   Pogorî timpul amintirilor.

Ardeam de nerăbdare să văd cel puţin locul casei bunicilor. Acest Timp al amintirilor minţea, minţea cu neruşinare şi mă făcea să cred că sunt copila de odinioară, care urcă dealul satului spre căsuţa cu prispă şi portiţa cu stea roşie de metal, însemn sovietic pentru casele participanţilor la cel de-al doilea război mondial.  Minciuna timpului  nu a reuşit minunea – nu era casa bunicilor, mai bine zis, casa nu mai era la locul ei, s-au păstrat doar rămăşiţele beciului casei, unde bunicii păstrau roadele toamnei. Actualul stăpân a demolat-o şi a construit o altă casă. Dar, se vede, nu a avut noroc în viaţă. Daca a fost legată de istoria  unei dezmoşteniri dubioase, casa nu a dat căldură. I s-a destrămat familia, i s-au împrăştiat copiii.

…Trecutul ne turmentează. Amintirile dor. De mai multe ori am trimis solie în satul natal la vecina bunicii să-mi restituie doar geanta maro cu fotografii şi adrese.  A negat mereu că a deţinut vreo dată acea geantă.

În 2007, am hotărât să investighez pe cont  propriu, prin intermediul oamenilor din sat, sperând să dau de nişte urme de-ale descendenţilor surorilor bunicii Ileanca. Ţineam minte că două – Nadia şi Olga – erau stabilite la Galaţi,  iar cea mai mică – Susana era stabilită la Iaşi. În 1944 foarte mulţi locuitori din Cuza au plecat peste Prut. În fine, o mătuşă de-a mea  a tot întrebat pe la cunoscuţii din sat şi mi-a dat un prim număr de telefon al unei doamne, care se refugiase şi ea în România în 1944, şi avea un frate în sat. Am telefonat în aceeaşi seară la Galaţi. Doamna Deliculea avea peste 80 de ani, a fost foarte bucuroasă şi drăguţă cu mine, mi-a dat unele date preliminare, care pur şi simplu m-au şocat: surorile bunicii mele posibil erau toate în viaţă!

Noutatea mi-a provocat insomnii şi emoţii puternice. Cum am putut eu trăi toţi aceşti ani cu încrederea desăvârşită (care nu era decât o percepţie, cauzată de minciuna timpului) că surorile bunicii s-au pierdut, căci și ea ea, sărmana, s-a pierdut încă în 1985.  De unde să fi ştiut eu cu memoria încremenită în copilărie, că surorile bunicii erau cu mult mai mici decât ea!

A urmat o a doua fază a investigaţiei, deja prin Departamentul de evidenţă a populaţiei de la Iaşi, unde, după lungi căutări în baza de date (conform numelui şi prenumelui străbunicii şi străbunicului, locului de naştere) mi-au dat informaţiile precise referitor la data naşterii, numele, de căsătorie, adresa şi telefonul celei mai mici surori a bunicii, Susana. Ea, de fapt, în documente era Sofia, iar cei de acasă o dezmierdau Susana. Veni timpul revelaţiilor.

Am ridicat receptorul telefonului, am format numărul de telefon şi aşteptam anxioasă să mi se răspundă la celălalt capăt al firului. A răspuns chiar ea, mătuşa Susana, în vârstă de 81 de ani, născută în 1927, ea fiind mai mică decât bunica cu 18 ani… Inflexiunile  vocii mi-au readus în memorie glasul bunicii. Dar şi luciditatea raţionamentelor ei povăţuitoare. Am aflat că sora Nadia murise în 2000 la Galaţi, unica ei fiică e instalată la Bucureşti, e deja pensionată, are familie, doi copii. Olga, cea mai frumoasă din surori, cea mai cochetă, aşa şi nu s-a căsătorit. Acum e foarte bolnavă şi Susana, cinci ani în urmă, a luat-o cu ea la Iaşi, să locuiască împreună. Am convenit că le voi face o vizită.

…De o statură joasă, slăbuţă, cu ochi vii, dar trişti, leită bunica Ileanca, mătuşa Susana deapăna amintirile. Imediat după anul nou iată-ne la Iaşi, unde în 2008 am venit împreună cu mama, fiica mea şi soţul. Venisem  sa facem cunoştinţă cu noile-vechile rude.

…După 1929, când Susana avea doar doi ani, tatăl lor, străbunicul meu pe linia bunicii Gheorghe Dobrioglo, moare de astm bronhic, de care suferea după ce se întoarse din primul război mondial. Rămasă singură cu patru copii adolescenţi (bunica Ileanca avea 20 de ani şi se căsătorise), străbunica Evghenia făcea cu greu faţă hectarelor de vie din preajma căii ferate, proprietate de familie, dar şi iernelor friguroase.   În 1938 la iniţiativa unei mătuşe de-a străbunicii, ea decide să plece la Galaţi şi să se stabilească cu traiul  în România.  Bunica Ileanca avea familie, îl avea deja pe tata Pavel. Fratele Constantin a vrut şi el să plece la Galaţi, însă bunica l-a înduplecat să rămână în sat cu ea, pentru a nu se simţi atât de singură. Nu a fost să fie, oricum Constantin a plecat şi mai departe – tocmai la Sahalin. În iunie 1944 străbunica Eudochia, după cum obişnuia să facă naveta Galaţi-Cuiza Vodă, venise în sat să mai ia nişte lucruri din gospodărie.  Însă, trupele ruseşti invadaseră satul, nu i-au dat voie să intre în sat, s-a întors împreună cu fiicele înapoi la Galaţi.  A fost separarea definitivă a familiei – o parte a rămas în Basarabia ocupată, altă parte dincolo de Prut, în România.

La Galaţi străbunica Evghenia a lucrat la fabrica de ţesături, fetele au crescut, s-au căsătorit. În 1967 la Galaţi ne-am întâlnit cu familiile, Susana, sora mai mică a bunicii nu venise (motivul l-am înţeles abia acum), însă venise fiul ei Dan, acum doctor anesteziolog la spitalul din Iaşi.

După 40 de ani timpul încearcă să ne amăgească din nou. Mătuşa Susana răsfoieşte albumul cu fotografii de epocă. Plânge, când o recunoaşte  pe sora Ileanca, bădica Ion, cum îi spunea ea  bunicului meu. Pe tata l-a cunoscut doar de foarte mic copil. Olga, la cei 87 dea ani, era foarte bolnavă, slabă, neputincioasă, doar umbra din ea; se plimbă prin apartament, nu ne recunoaşte, nu-i permit capacităţile psihice. O tristeţe apăsătoare ne copleşeşte pe toţi. Dan şi soţia lui sunt foarte drăguţi, au doi băieţi mari deja.

Susanei nu i-a fost deloc uşor. Soţul ei, Victor Stoica-Ţăranu, fiind funcţionar la vamă, a avut neatenţia să arunce o replică la adresa regimului ceauşist. A fost turnat la securitate şi a făcut puşcărie politică. Atunci când a fost eliberat, desigur, nu i s-a mai permis să activeze în postul anterior. În 1968, fiind trimis la muncă în mină,  a fost împuşcat în cap în condiţii neelucidate până acum. Despre regimul ceauşist Susana vorbeşte cu glasul stins. Nici nu-l numeşte. Mai simte încă frica lui…A  trăit pe viu timpul spaimelor.

Prutul a separat destine,  a îndepărtat fraţi şi surori, părinţi şi copii. Prutul  a devenit mai adânc decât oceanul,  mai separator decât zidurile de piatră, „la un val de apă – trei de sânge, bietul Prut uitat de Dumnezeu”.  Grigore Vieru a concentrat în poemul său, cântat de Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, toate lacrimile şi destinele frânte, ale cărui simbol, fără să vrea, a devenit acest fluviu istoric.   Traversăm TIMPUL INCERTITUDINILOR.

…De ce timpul minte?  Sau poate noi ne minţim pe noi înşine?  Minţim atunci când invocăm scuze şi costuri pentru a justifica ne-Unirea, minţim atunci când ne amintim nostalgic de podul de flori, minţim atunci când inventăm statalităţi, minţim, minţim, minţim. Iar Timpul, el unul, îşi face treaba.

Minciuna Timpului, de fapt, e minciuna şi laşitatea din noi. Timpul nu minte, Timpul ne pune la încercare, Timpul făureşte istoria, Timpul, în definiţia lui Voltaire, înveşniceşte lucrurile măreţe şi le anihilează pe cele mărunte.  Suntem gata pentru Măreţia   Istoriei?..

Ana GUŢU

Doctor, profesor universitar

Publicat în hebdomadarul Literatura și arta, 7 aprilie 2008