UNIVERSITATEA  EUROPEANĂ  ŞI  NOILE  PROVOCĂRI ÎN CONDIȚIILE MONDIALIZĂRII

Prezentare la Seminarul metodologic al facult[‘ii de Litere ULIM, edi’ia a VII-ea

“Interconexiunea paradigmelor  didactice și metodologice în   predarea limbilor străine”.

Prezentarea Power Point 19.01.2017 Seminarul metodologic ULIM

Program seminar metodologicnedi’ia a VII-ea 19-20.01.2017 (1)

Universitas Europea. Universitatea este prin esenţa sa o instituţie eminamente europeană, deoarece ea a luat naştere pe vechiul continent graţie simbiozei fericite a tradiţiei şi inovării. Au trecut mai mult de nouă secole de la crearea primelor universităţi din Salamanca, Bologna, Paris – Sorbona, ele reuşind să se afirme ca principale instituţii culturale ale Occidentului – în primul rând în Europa, iar mai târziu şi în America. De atunci şi până în prezent universitatea a evoluat de la o entitate instituţională distantă şi elitară până la un veritabil sediu al cercetării, inovării, deschisă pentru restructurarea cunoaşterii în beneficiul societăţii. În sistemul european universităţile sunt cu adevărat res publica, adică reprezintă organisme complexe, ale căror scopuri finale sunt corelate cu interesul colectiv al întregii societăţi. Actualmente din ce în ce mai mult se impune dimensiunea supranaţională a universităţilor, iar acest fenomen se datorează, fără îndoială, Procesului Sorbona-Bologna, care a demarat în anul 1998 la Paris, după faimoasa declaraţie de la Sorbona. Începând cu acel an universităţile au definit obiectivele lor existenţiale, care sunt menite să contribuie la integrarea europeană, iar primordialitatea este atribuită în acest sens cunoaşterii. Europa cunoaşterii este Europa dialogului intercultural; Europa cunoaşterii este o premisă concretă pentru o Europă a păcii;  Europa cunoaşterii este fundamentul solid care permite recunoaşterea formaţiunii de înaltă calificare prin valorificarea pluralităţii opiniilor şi a dialogului intercultural.

Valorile esenţiale ale universitas europea, chemată astăzi să contribuie la construirea unei noi universalităţi, unui nou umanism, sunt deja definite: libertatea gândirii şi a cercetării, autonomia didactică, ştiinţifică şi organizaţională, participarea democratică şi responsabilitatea societală, inovarea şi transparenţa.

Universitatea este promotoarea tradiţiilor umaniste europene, grija ei permanentă este cognoscibilitatea universală întru realizarea vocaţiei sale prin transcenderea frontierelor geografice şi politice” (Magna Charta Universitatum, 1998). Cu alte cuvinte, universitatea nu-şi poate îndeplini misiunea profund societală în captivitate.

Cu 10 ani în urmă, la 20-21 septembrie 2007 la Universitatea din Bologna, Italia, a avut loc cea de-a XIX ceremonie de semnare a Magna Charta Universitatum, document cu un caracter statutar, lansat în 1988 cu ocazia aniversarii a 900 de ani de la fondarea Universitaţii din Bologna. De atunci, în fiecare an acest important document este semnat de diverse  universităţi din  toate colţurile lumii, numărul lor ajungând astăzi la 805 din 85 de țări. (Magna Charta Observatory < http://www.magna-charta.org). Magna Charta Universitatum este considerată drept o constituţie a universităţilor. Etalat pe doar două pagini, tradus în 43 de limbi, inclusiv româna, documentul postulează principiile  fundamentale ale universităţii, care sunt transmiterea în mod critic a culturii prin cercetare şi învăţământ, respectarea autonomiei universitare şi a libertăţilor academice, independenţa morală şi ştiinţifică în raport cu puterea politică şi economică.

Semnarea de către ULIM a Magna Charta Universitatum simbolizează angajamentul şi responsabilităţile societale pe care instituţia noastră şi le asumă întru promovarea autonomiei universitare şi a libertăţilor academice ale studenţilor şi profesorilor.

În ajunul jubileului de 25 ani Universitatea Liberă Internaţională din Moldova vine cu un palmares de realizări, dar şi cu multiple proiecte pe care şi le propune să implementeze în următorii ani.

Măreţia instituţiei universitare se bazează pe generozitate: universitatea nu acţionează pentru propria sa glorie şi onoare. Obiectivele universităţii sunt corelate direct cu noţiunea de bun al societăţii, al comunităţii. Nu vom merge atât de departe ca să afirmăm că societăţile sunt rezultatul activităţii universităţilor, însă ne vom referi la scrisoarea lui Papa Alexandru al IV către Universitatea din Paris, care afirma în aprilie 1255 că universitatea trebuie să se dedice „cercetării, predării şi educaţiei studenţilor care se asociază în libertate deplină cu profesorii lor în dragostea comună pentru cunoaştere” (Alexander IV, 1958: p.602). Universitatea poate fi definită drept un instrument de transformare a societăţii întru recunoaşterea, apărarea şi realizarea deplină a demnităţii umane, prin intermediul promovării sistemelor de idei şi doctrine, care domină în societate la diverse etape ale dezvoltării sale.

În acest context este foarte important de a interpreta corect noţiunea de „competitivitate”, atât de vehiculată atunci când se vorbeşte despre progresul şi dezvoltarea societăţii.  „A fi competitivă”  pentru universitate  nu înseamnă deloc a concura pe terenul achiziţionării unui segment ipotetic pe piaţă, ci mai degrabă, înseamnă a se afirma, a valorifica şi a implementa experienţe şi caracteristici distinctive ale fiecărui profesor universitar în parte. În lumina conceptului de umanism, misiunea de bază a universităţii este  de a se adresa Omului şi de a vorbi despre Om. Care ar trebui să fie viziunea despre Om pentru universitatea contemporană? Această viziune decurge din mai multe mituri, printre care şi cel al Lui Prometeu, iar opinia savantului francez Blaise Pascal referitor la esenţa fiinţei umane poate fi considerată judicioasă: Omul se impune atât prin grandoare, cât şi prin vulnerabilitatea sa. Universitatea este o entitate culturală a oamenilor – a studenţilor şi profesorilor. Universitatea este locul unde se venerează studiile. Studiile nu pot fi reduse la proliferarea unei singure opinii care este impusă studentului de către profesor. Profesorul trebuie să incarneze talentul psihopedagogic şi performanţa în cercetare. Nu poate să existe predare fără cercetare, iar calitatea cercetării, ea singură, în acelaşi timp, nu poate defini plenipotenţiar şi calitatea studiilor oferite. Ambele – cercetarea şi predarea constituie un singur corpus, substratul în baza căruia fiecare profesor edifică doctrina sa universitară (Magna Charta Universitatum, 1998).

Procesul de la Bologna, la cei 19 ani de la demararea sa s-a dovedit a fi un veritabil succes, însă nu un succes realizat în baza tratatelor interstatale, ci un succes performat de universităţi şi ministere ale educaţiei. Comunitatea universitară europeană şi-a fixat obiective concrete şi le-a realizat într-un termen destul de scurt, operând transformări în sistemele de învăţământ superior, în organizarea universităţilor, în designul curriculei, elemente ce au avut un impact simţitor asupra societăţi prin intermediul studenţilor.

Studentul a devenit figura centrală în universităţi. După cum afirma şi Ortega y Casset cu mult înainte de Procesul de la Bologna „În organizarea învăţământului superior şi construirea universităţii  studentul trebuie să fie punctul de plecare, şi nu cunoştinţele profesorului. Universitatea trebuie să fie proiecţia instituţională a studentului şi cele două dimensiuni ale sale sunt: perfecţionarea abilităţii  lui de a achiziţiona cunoştinţe şi satisfacerea necesităţilor studentului în cunoştinţe specifice pentru viaţă” (Ortega y Casset, 1930: p.86). Libertatea academică noţiune ce decurge din autonomia universitară, are nevoie de a fi reinterpretată în sensul redefinirii ponderii gradului de responsabilitate a cadrului didactic. Actualmente cadrul didactic trebuie să sensibilizeze faptul că studentul contemporan se deosebeşte radical de studentul ce era prezent în aulele universitare 30 de ani în urmă. Schimbarea în profunzime a calităţii tineretului studios (explozia noilor tehnologii şi accesul la informaţie) cere imperios  modificarea metodelor şi principiilor de lucru în aula de studii. Studentul de astăzi vrea să vadă în calitate de  profesor o personalitate integră, cu principii etico-profesionale selecte, cu abilităţi de comunicare didactico-ştiinţifică încadrate într-un context educaţional democratic. Guvernanța în învăţământul superior trebuie să pună în valoare şi această prioritate: selectând un cadru profesoral competent universitatea îşi asigură unul din pilonii calităţii studiilor prestate.

Mondializarea reprezintă un factor important de remodelare a doctrinelor universitare. Dacă secolul XIX și prima jumătate a secolului XX au fost dominate de modelul Humboldtian al universității europene, după  1945 modelul american universitar se impune din ce în ce mai autoritar. Masificarea învățământului superior, fenomen care a demarat  în SUA în anii 30-40 ai secolului trecut, a cuprins Europa mai târziu, iar fostul spațiu sovieto-comunist – abia după ani 90 ai secolului trecut.

Una din întrebările esențiale care este evocată astăzi este următoarea: în condițiile mondializării, dispariției frontierelor în materie de circulație a forței de muncă, privilegierea studiilor universitare de masă trebuie susținută (chiar dacă riscul șomajului rămâne a fi eminent), sau, statele ar trebuie să orienteze tinerii cetățeni spre formări pragmatice, ofertante de meserii mai tehnice și mai puțin filosofice sau poetice. Din punctul meu de vedere, în condițiile mondializării, circulației excesive a populațiilor, migrațiilor economice, universitățile trebuie să se adapteze la suflul vremii și  să-și profesionalizeze traseele educaționale. De fapt, filosofia Bologna a însemnat anume aceasta – legătura etanță cu piața muncii și posibilitatea tinerilor, dar și adulților de a reveni în pereții universității de fiecare dată când vor avea nevoie de un complement de formare.

Autoritatea filosofiei Procesului de la Bologna este atât de importantă, încât  America Latină, Națiunile Caraibe, Africa, Asia de Sud-Est, Australia sunt profund interesate de a aplica modelul european al Procesului de la Bologna la propriile sisteme de învăţământ superior. Însă realizările obţinute nu vorbesc deloc despre epuizarea reformei, ba dimpotrivă, universităţile trebuie să facă faţă noilor provocări în condițiile mondializării, printre ele se numără următoarele şase: problema demografică, problema genderului, problema finanţării, problema structurării şi organizării, problema modelului antreprenorial, calitatea proceselor universitare.

Problema demografică constă în descreşterea populaţiei tinere şi creşterea celei de vârstă avansată în aproape toate ţările europene (cu excepţia celor care beneficiază de valuri importante de imigrare în masă). În aceste condiţii universităţile vor trebui să pună accentul pe principiul lifelong learning – învăţarea pe parcursul întregi vieţi, deoarece va fi stringentă nevoie de a propune populaţiei adulte programe capabile de a re-forma abilităţi şi competenţe. Prin urmare, universitarii vor fi nevoiţi să racordeze curricula şi metodologia de predare-învăţare  la toate categoriile de vârstă, care vor solicita servicii educaţionale. Problema demografică se manifestă şi prin insuficienţa cadrelor universitare de vârstă tânără, actualmente în Europa e nevoie de sute de mii de tineri cercetători pentru a suplini posturi de profesori în universităţi. Flexibilizarea programelor de doctorat, restructurarea lor, motivarea tinerilor didacticieni, poate, va permite în viitorul apropiat completarea acestui gol.

Cea de a doua provocare este problema genderului. În ultimii 20 de ani s-a făcut mai mult decât în cele două milenii la capitolul lichidarea discriminării femeii. Actualmente ponderea femeilor în învăţământul superior este notorie, în Islanda, de exemplu, la 100 de studenţi bărbaţi revin 130 studente femei, în alte ţări europene raportul este şi mai dezavantajos pentru bărbaţi, poate mai puţin la specialităţile inginereşti. Se accentuează alienarea bărbaţilor de vârstă tânără (droguri, alcool) în grupurile socialmente şi economic (de rasă albă) defavorizate, unde femeile supraclasează bărbaţii.

Provocarea a treia – finanţarea universităţilor, denotă o problemă foarte serioasă. Finanţarea instituţiilor învăţământului superior din Europa este o problemă cheie. Diminuarea finanţărilor învăţământului superior din bugetul statului este un adevăr valabil pentru toate ţările europene. În mod inevitabil apare problema dotării instituţiilor cu o bază materială adecvată cerinţelor epocii contemporane. Astfel, universităţile sunt puse în situaţia de a intensifica activităţile economice, inclusiv cercetarea la comandă, pentru a alimenta cu fonduri financiare bugetele lor. La întrebarea de ce în clasamentul universităţilor Top Shanghai 500 găsim mai multe universităţi americane, răspunsul este exprimat printr-un singur cuvânt – finanţarea. De exemplu, cea mai bine finanţată universitate europeană este Colegiul Imperial, şi ea echivalează ca şi grad de finanţare cu Universitatea din Hawai, care se află pe locul 60 în SUA după mărimea bugetului anual. Desigur, tradiţia americană de finanţare a universităţilor provine din sectorul privat (alumni, fundaţii şi întreprinderi private), această tradiţie lipseşte în Europa, învăţământul superior european fiind unul public prin esenţă. Regimurile de finanţare a universităţilor europene diferă de cele americane. În SUA şi Australia finanţarea publică a învăţământului, inclusiv a celui privat, variază de la 50% la 70% în funcţie de anul bugetar, iar învăţământul superior se caracterizează printr-o „comercializare” puternică, ce face ca universităţile să se implice în procese de generare a profiturilor. Finanţarea publică a universităţilor europene este aproximativ de 65%. (Olsen J. P.and Gornitzka A., 200: pp.1,2,10). În Japonia și SUA procentul universităților private este mai mare decât cel al universităților publice. În țările Europei de Est, Rusia, Țările Baltice – și în instituțiile publice se recurge la taxe de studii pentru a diminua dependența de banii publici și a îmbunătăți situația financiară a universităților. (Interviu cu Christophe Charle, profesor de istorie contemporană la Universitatea Paris I Sorbonne, Franța, autorul cărții ”Histoire des universites”, 2013<http://www.laviedesidees.fr/La-mondialisation-universitaire.html).

Provocarea a patra ţine de structura şi guvernanţa universităţilor, care este o problemă mai mult internă. De exemplu, în Marea Britanie, la Londra există 42 de instituţii de învăţământ superior, unele separate între ele printr-o singură stradă, iar un grup de specialişti în economie, susţin cursuri toamna în câteva universităţi odată. Şi, desigur, fiecare instituţie îşi are propriul rector. În ultimul timp Marea Britanie a cunoscut doar o singură fuziune a două universităţi (cu succese notorii în economia naţională), care aveau obiective şi misiuni similare (Il ruolo delle Universita nelleo Spazio Europeo dell’instruzione e della ricerca, 2007, p.18). Rentabilizarea structurilor universitare este o problemă urgentă pentru întreaga Europă. Guvernanţa  în învăţământul superior poate fi etalată pe trei nivele: guvernanţa  internă (instituţională), guvernanţa externă (a sistemului învăţământului superior), guvernanţa  internaţională a învăţământului superior (Aria Europeană a învăţământului superior – European  Higher Education Area).

Revederea principiilor guvernanţei  în învăţământul superior trebuie efectuată în contextul schimbării esenţei învăţământului superior – trecerea de la un învăţământ superior de elită la învăţământul superior de masă. Accesul masiv la treptele învăţământului superior antrenează perpetuarea procesului de reforme atât la nivel instituţional, cât şi la nivel de sistem naţional al învăţământului superior. Conceptul guvernanţei  este indisolubil legat de conceptul autonomiei universitare, acesta având o vechime de 800 ani în Europa. Vârsta tradiţiei nu împiedică deloc evoluţia conceptului odată cu progresul social, politic şi economic al statelor naţionale europene. Totodată, dezvoltarea, progresul au contribuit la apariţia deosebirilor între sistemele de învăţământ superior în diferite ţări ale Europei. Această diversitate, însă, cu timpul a devenit un impediment serios pentru recunoaşterea diplomelor şi mobilitatea  academică.

Cea de a cincia provocare ţine de problema modelului antreprenorial. În alţi termeni, universităţile riscă să piardă monopolul asupra diseminării cunoaşterii, eliberând diplome şi acte de studii, din cauza proliferării surselor de informare – internetului, iar până la el –  a cărţilor. Ce ar trebui să facă universităţile dacă rolul lor de sursă a înţelepciunii va diminua în viitor? Universităţile vor trebui să facă faţă concurenţei corporaţiilor private,  să augmenteze şi să amelioreze calitatea cercetării, să-şi diversifice conţinuturile curriculare, tehnologiile şi metodologiile de predare, pentru a nu pierde atractivitatea. Abdicarea guvernărilor în faţa pieţelor a făcut din universitate o întreprindere economică ce operează pe pieţe competitive. Cercetarea şi învăţământul superior sunt concepute drept produse, bunuri. Competiţia şi căutarea avantajelor individuale au devenit procese-cheie în sistemele contemporane de învăţământ superior. Universitatea furnizează cercetări şi învăţământ care pot să-i aducă profit, iar cantitatea, calitatea şi preţul sunt determinate de piaţă. Derek Bok rectorul Universităţii Harvard din SUA afirma următoarele: „Când oamenii pierd încrederea şi confidenţa în obiectivitatea profesorului consecinţele fenomenului se extind dincolo de graniţele lumi economice, impactul afectează funcţionarea democratică a societăţii autoguvernate.” (Higher Education Governance between democratic culture, academic aspirations and market forces. Synopses of presentations. Strasbourg, 22-23 september 2005).

Deci, guvernanţa  în învăţământul superior nu este o matrice tehnică neutră, matematizată, ea nu este un fenomen metafizic, şablonat gata de aplicat în orice circumstanţe ale oricărei societăţi. Exercitarea guvernanţei  este în strictă dependenţă de viaţa reală, cultura şi tradiţiile poporului, filosofia existenţială a societăţii.

Cea de a şasea provocare considerăm că este calitatea proceselor universitare, problemă pe larg dezbătută, constituind subiect de cercetare şi de promovare a proiectelor internaţionale în învăţământul superior. În primul rând, societatea este preocupată de calitatea proceselor universitare, iar universităţile sunt în căutarea diverselor modele de gestionare a calităţii. Vom menţiona, că şi în problema calităţii soluţia deseori constă în gestionarea corectă a fondurilor şi a resurselor umane. Sistemele de management total al calităţii, aplicate unităţilor economice, au început să pătrundă şi în instituţiile universitare. Instrumentalizarea excesivă a fenomenului riscă să creeze o viziune eronată despre universitate, care, totuşi, nu este o întreprindere. La începutul mileniului trei universitatea se află în faţa dilemei – comercializare şi piaţă sau umanism?

Savanţii în materie de învăţământ superior Harvey şi Green (Harvey,   Green, 1993: pp. 9-34) postulează existenţa a 5 perspective a calităţii proceselor universitare:

  • Excelenţa – deseori ilustrată prin presiunea de a fi recunoscută drept un „centru de excelenţă” – în primul rând, din perspectiva cercetării a transferului de tehnologii;
  • Standardele – ce ar însemna că sistemele educaţionale, instituţiile sau membrii individuali respectă şi implementează standarde prescrise la nivel instituţional, naţional sau internaţional. Din acest punct de vedere performanţele centrelor universitare obţinute în raport cu misiunile lor pot fi evaluate, în acest scop au fost elaborate seturi de indicatori ai performanţelor la nivel comunitar (Standards and Guidelines for Quality Assurance in the European Higher Education Area, 2015 <http://www.eua.be/Libraries/quality-assurance/esg_2015.pdf?sfvrsn=0).
  • Relevanţa – interpretată ca incitarea instituţiilor de învăţământ superior de a contribui la dezvoltarea regională economică şi socială, de a facilita transferul tehnologiilor şi de a  le eficientiza, de a elabora şi aplica noi cerinţe în finanţarea cercetării la nivel naţional;
  • Eficienţa financiară – este ilustrată prin cerinţa înaintată faţă de universităţi de a stabili mecanisme interne de utilizare corectă şi eficientă a resurselor financiare, prin re-direcţionarea acestora în vederea sporirii productivităţii în realizarea misiunilor universitare;
  • Transformarea – adică, adaptabilitatea instituţiei la cerinţele şi presiunile externe, dar şi capacitatea instituţiei de a influenţa „lumea din exterior”, fapt care ar constitui şi un indicator al calităţii.

În acest pentalateral al calităţii ar trebui să-şi găsească locul şi noţiunea eminamente importantă, care este integritatea academică, noţiune ce a devenit subiect al dezbaterilor ştiinţifice la nivel internaţional. În acest sens devine relevantă Declaraţia de la Bucureşti, adoptată la forul european Dimensiunile Etice şi Morale ale învăţământului Superior şi ştiinţei din Europa”, care a avut loc la 2-5 septembrie 2004 la Bucureşti, România, sub înaltul patronaj al preşedintelui Franţei Jacques Chirac. Printre altele în ea se menţionează   „Valorile-cheie ale unei comunităţi academice sunt onestitatea, încrederea, discreţia, respectul, responsabilitatea şi subordonarea ierarhică. Aceste valori sunt, de asemenea, cruciale pentru oferirea unei predări eficiente şi a unei cercetari de calitate. Tendinţa spre onestitate se va manifesta de fiecare membru al comunităţii academice în parte, fiind extinsă spre ceilalţi, evitându-se, în mod sistematic, orice forma de înşelaciune, minciuna, frauda, furt sau alte comportamente necinstite care afectează în mod negativ calitatea gradelor academice”. Integritatea academică vine să contribuie la edificarea sistemului calităţii învăţământului superior, care se vrea liber de fraudă, malpraxis şi corupţie.

Paradoxul problematicii calităţii proceselor universitare rezidă în  evaluarea acesteia prin intermediul diverselor  clasificări şi rating-uri, organizate la nivel internaţional. Actualmente există clasamentul universităţilor mondiale realizat de grupul ARWU (Academic Ranking of World Universities), care, începând cu anul 2003 a realizat studii referitor la performanţele universităţilor din lume, ţinând cont, în spiritul lui Humboldt, mai ales de principiul cercetării (numărul de premii Nobel şi Field printre absolvenţii şi profesorii universităţii, numărul savanţilor citaţi în cele mai prestigioase reviste ale lumi ş.a.).

În 2006 UNESCO-CEPES şi IEPS (Institute for Higher Education Policy) au organizat la Berlin o conferinţă consacrată metodologiilor de clasamente ale universităţilor. Unul din rezultatele importante ale acestei conferinţe a fost elaborarea a 16 principii, aşa zisele „principii de la Berlin”, care, par să formuleze unele norme faţă de clasamentele universităţilor. Astfel, orice clasament trebuie să recunoască diversitatea instituţiilor şi să ţină cont de misiunile şi obiectivele lor specifice; să fie transparent în ceea ce priveşte principiile şi metodologia utilizată în studiul efectuat; să măsoare rezultatele şi nu contribuţiile; să folosească date verificate şi verificabile în măsura posibilului; să furnizeze consumatorilor o comprehensiune clară a tuturor factorilor utilizaţi în elaborarea clasamentului ş.a. (AIU Orizons, mai 2007, vol.2-3).

Conform rezultatelor clasamentului U-Multirank 2015, un nou instrument de clasificare a universităților la nivel global, dezvoltat de Uniunea Europeană, ULIM își confirmă poziția de lider în domeniul învățământului superior din Republica Moldova.

Contrar clasamentelor tradiționale internaţionale, evaluările „U-Multirank” se bazează pe cinci domenii-cheie: predarea şi învăţarea; cercetarea; transferul de cunoştinţe; orientarea internaţională şi angajamentul regional. Totodată, noul clasament ia în considerare şi opiniile a 85 000 de studenţi de la universităţile participante. În acest fel, evaluarea se face în funcţie de performanţa de ansamblu, evitîndu-se clasamentele simpliste, care pot duce la „comparaţii înşelătoare între instituţiile de diferite tipuri sau care maschează diferenţe semnificative de calitate între cursurile de la aceeași universitate”.

Punctele forte ale ULIM, confirmate de U-Multirank -2015, sunt: ponderea ridicată a programelor de licență și master în limbi străine, personal academic de peste hotare; grade ştiinţifice conferite cetăţenilor străini; ponderea ridicată a absolvenților de licență/ masterat angajați în regiune, rata ridicată de promovare a programelor de licența și masterat în perioada reglementată, spin-offuri raportate la personal, output-ul legat de arte, poziţii de postdoc.

U-Multirank este rezultatul unei inițiative care își are originea într-o conferință organizată sub președinția franceză din 2008 a Uniunii Europene, care a solicitat o nouă clasificare a universităților bazată pe o metodologie care reflectă o varietate de dimensiuni de excelență în context internațional.

Aceste noi provocări pot fi numite „Noua Bologna” – New Bologna”, deoarece comunitatea universitară europeană se întreabă astăzi – ce urmează după 2018, când s-a constituit deja Spațiul European al Învăţământului superior – EHEA)?  Desigur, provocările susmenţionate nu sunt completamente noi, ele reprezintă o continuitate  a problemelor formulate în Actul de la Bologna şi nu epuizează paleta altor semne de întrebare ce stau în faţa universităţilor şi a conducătorilor acestora, precum: perfecţionarea managementului şi guvernanţei universitare, rolul universităţilor în transferul tehnologiilor, restructurarea in permanentia a curriculei universitare ş.a.

Sistemul învăţământului superior din Republica Moldova este în plină fază de reformare. După trecerea la învățământul pe cilcuri, după adoptarea Codului educației, fondării Agenției Naționale de Asigurare a Calității Învățământului Profesional, accentul este pus pe excelenţa studiilor doctorale, diversificarea programelor de studii, dar și optimizarea acestora din perspectiva gropii demografice în care a căzut deja Republica Moldova ş.a.

Or, instituţiile de învăţământ superior din Republica Moldova, inclusiv Universitatea Liberă Internaţională din Moldova,  şi-au demonstrat  voinţa de a se implica plenipotenţiar în reformele prilejuite de aderarea la Procesul de la Bologna, susţinând şi realizând într-un regim de urgenţă un set întreg de transformări structurale, care astăzi reprezintă o realitate inebranlabilă: structura studiilor universitare pe cicluri, modernizarea planurilor de învățământ și conținuturilor curriculare, modernizarea metodologiilor de predare/învățare/evaluare, intensificarea procesului de monitorizare a calității  studiilor și cercetărilor universitare, transparentizarea proceselor universitare ș.a.

Surse: 

1.AIU Orizons, mai 2007, vol.2-3.

  1. Alexander IV. Letter to the University of paris, on the April 14, 1255. In: Introdaction. Bullarium Diplomatum. Vol.III, Torino, 1958.
  2. Declaraţia de la Bucureşti despre Valorile şi Principiile Etice ale învăţământului Superior din Europa, adoptată în cadrul Conferinţei Internaţionale “Dimensiunile Etice şi Morale ale învăţământului Superior şi ştiinţei din Europa 2-5 septembrie 2004, Bucureşti, România; http://www.almamater.md/articles/879/index.html, consultat la 10 septembrie 2007.
  3. Guțu A. ULIM – liderul învățământului superior din RM în ratingul european u-multirank <http://anagutu.net/?p=3927, consultatvla 18 ianuarie 2017.
  4. Higher Education Governance between democratic culture, academic aspirations and market forces. Synopses of presentations. Strasbourg, 22-23 september 2005.
  5. Harvey L. and Green D. Defining quality. In Assessment and Evaluation in Higher Education, 18 (1), 1993.
  6. Il ruolo delle Universita nello Spazio Europeo dell’Instruzione e della Ricerca. Sapienza Universita di Roma, 22 giugno 2007.
  7. Magna Charta Universitatum. Bologna, Italia, settembre, 1998. http://www3.unibo.it/avl/charta/charta.htm, consultat la 3 septembrie 2007
  8. Magna Charta Observatory < http://www.magna-charta.org, consultat la 18 ianuarie 2017.
  9. Olsen J. P.and Gornitzka A. Comprendre la signification du changement dans la gouvernance de l’université. Organisation et performances de l’université. In: AIU Horizons fevrier 2006, Vol.11.4-12.1, p.1,2,10.
  10. Ortega y Casset J. Mision de la Universidad. In : Revista de Occidente, First Edition, Madrid, 1930.
  11. Interviu cu Christophe Charle, profesor de istorie contemporană la Universitatea Paris I Sorbonne, Franța, autorul cărții ”Histoire des universites”, 2013

<http://www.laviedesidees.fr/La-mondialisation-universitaire.html, consultat la 18 ianuarie 2017.

  1. Standards and Guidelines for Quality Assurance in the European Higher Education Area, 2015 <http://www.eua.be/Libraries/quality-assurance/esg_2015.pdf?sfvrsn=0, consultat la 15 iunie ianuarie 2016.