Universitas Europea. Universitatea este prin esenţa sa o instituţie eminamente europeană, deoarece ea a luat naştere pe vechiul continent graţie simbiozei fericite a tradiţiei şi inovării. Au trecut mai mult de nouă secole de la crearea primelor universităţi din Salamanca, Bologna, Paris – Sorbona, ele reuşind să se afirme ca principale instituţii culturale ale Occidentului – în primul rând în Europa, iar mai târziu şi în America. De atunci şi până în prezent universitatea a evoluat de la o entitate instituţională distantă şi elitară până la un veritabil sediu al cercetării, inovării, deschisă pentru restructurarea cunoaşterii în beneficiul societăţii. În sistemul european universităţile sunt cu adevărat res publica, adică reprezintă organisme complexe, ale căror scopuri finale sunt corelate cu interesul colectiv al întregii societăţi. Actualmente din ce în ce mai mult se impune dimensiunea supranaţională a universităţilor, iar acest fenomen se datorează, fără îndoială, Procesului Sorbona-Bologna, care a demarat în anul 1998 la Paris, după faimoasa declaraţie de la Sorbona. Începând cu acel an universităţile au definit obiectivele lor existenţiale, ce sunt menite să contribuie la integrarea europeană, iar primordialitatea este atribuită în acest sens cunoaşterii. Europa cunoaşterii este Europa dialogului intercultural; Europa cunoaşterii este o premisă concretă pentru o Europă a păcii; Europa cunoaşterii este fundamentul solid care permite recunoaşterea formaţiunii de înaltă calificare prin valorificarea pluralităţii opiniilor şi a dialogului interetnic.
Valorile esenţiale ale universitas europea, chemată astăzi să contribuie la construirea unei noi universalităţi, unui nou umanism, sunt deja definite: libertatea gândirii şi a cercetării, autonomia didactică, ştiinţifică şi organizaţională, participarea democratică şi responsabilitatea societală, inovarea şi transparenţa.
„Universitatea este promotoarea tradiţiilor umaniste europene, grija ei permanentă este cognoscibilitatea universală întru realizarea vocaţiei sale prin transcenderea frontierelor geografice şi politice” (Magna Charta Universitatum, 1998). Cu alte cuvinte, universitatea nu-şi poate îndeplini misiunea profund societală în captivitate. Măreţia instituţiei universitare se bazează pe generozitate: universitatea nu acţionează pentru propria sa glorie şi onoare. Obiectivele universităţii sunt corelate direct cu noţiunea de bun al societăţii, al comunităţii. Nu vom merge atât de departe ca să afirmăm că societăţile sunt rezultatul activităţii universităţilor, însă ne vom referi la scrisoarea lui Papa Alexandru al IV către Universitatea din Paris, care afirma în aprilie 1255 că universitatea trebuie să se dedice „cercetării, predării şi educaţiei studenţilor care se asociază în libertate deplină cu profesorii lor în dragostea comună pentru cunoaştere” (Alexander IV, 1958: p.602). Universitatea poate fi definită drept un instrument de transformare a societăţii întru recunoaşterea, apărarea şi realizarea deplină a demnităţii umane, prin intermediul promovării sistemelor de idei şi doctrine, care domină în societate la diverse etape ale dezvoltării sale.
În acest context este foarte important de a interpreta corect noţiunea de „competitivitate”, atât de vehiculată atunci când se vorbeşte despre progresul şi dezvoltarea societăţii. „A fi competitivă” pentru universitate nu înseamnă deloc a concura pe terenul achiziţionării unui segment ipotetic pe piaţă, ci mai degrabă, înseamnă a se afirma, a valorifica şi a implementa experienţe şi caracteristici distinctive ale fiecărui profesor universitar în parte. În lumina conceptului de umanism, misiunea de bază a universităţii este de a se adresa Omului şi de a vorbi despre Om. Care ar trebui să fie viziunea despre Om pentru universitatea contemporană? Această viziune decurge din mai multe mituri, printre care şi cel al Lui Prometeu, iar opinia savantului francez Blaise Pascal referitor la esenţa fiinţei umane poate fi considerată judicioasă: Omul se impune atât prin grandoare, cât şi prin vulnerabilitatea sa. Universitatea este o entitate culturală a oamenilor – a studenţilor şi profesorilor. Universitatea este locul unde se venerează studiile. Studiile nu pot fi reduse la proliferarea unei singure opinii care este impusă studentului de către profesor. Profesorul trebuie să incarneze talentul psihopedagogic şi performanţa în cercetare. Nu poate să existe predare fără cercetare, iar calitatea cercetării, ea singură, în acelaşi timp, nu poate defini plenipotenţiar şi calitatea studiilor oferite. Ambele – cercetarea şi predarea constituie un singur corpus, substratul în baza căruia fiecare profesor edifică doctrina sa universitară (Magna Charta Universitatum, 1998).
Procesul de la Bologna, la cei 8 ani de la demararea sa, după cum consideră Domnul Roderick Floud, Vice-Preşedintele Asociaţiei Universităţilor Europene, s-a dovedit a fi un veritabil succes, însă nu un succes realizat în baza tratatelor interstatale, ci un succes performat de universităţi şi ministere ale educaţiei. Comunitatea universitară europeană şi-a fixat obiective concrete şi le-a realizat într-un termen destul de scurt, operând transformări în sistemele de învăţământ superior, în organizarea universităţilor, în designul curriculei, elemente ce au avut un impact simţitor asupra societăţi prin intermediul studenţilor.
Studentul a devenit figura centrală în universităţi. După cum afirma şi Ortega y Casset cu mult înainte de Procesul de la Bologna „În organizarea învăţământului superior şi construirea universităţii studentul trebuie să fie punctul de plecare, şi nu cunoştinţele profesorului. Universitatea trebuie să fie proiecţia instituţională a studentului şi cele două dimensiuni ale sale sunt: perfecţionarea abilităţii lui de a achiziţiona cunoştinţe şi satisfacerea necesităţilor studentului în cunoştinţe specifice pentru viaţă” (Ortega y Casset, 1930: p.86). Libertatea academică noţiune ce decurge din autonomia universitară, are nevoie de a fi reinterpretată în sensul redefinirii ponderii gradului de responsabilitate a cadrului didactic. Actualmente cadrul didactic trebuie să sensibilizeze faptul că studentul contemporan se deosebeşte radical de studentul ce era prezent în aulele universitare 20 de ani în urmă. Schimbarea în profunzime a calităţii tineretului studios (explozia noilor tehnologii şi accesul la informaţie) cere imperios modificarea metodelor şi principiilor de lucru în auditoriu. Studentul de astăzi vrea să vadă în calitate de profesor o personalitate integră, cu principii etico-profesionale selecte, cu abilităţi de comunicare didactico-ştiinţifică încadrate într-un context educaţional democratic. Guvernarea în învăţământul superior trebuie să pună în valoare şi această prioritate: selectând un cadru profesoral competent universitatea îşi asigură unul din pilonii calităţii studiilor prestate.

Autoritatea Procesului de la Bologna este atât de importantă, încât America Latină, Naţiunile Caraibe, Asia de Sud-Est, Australia sunt profund interesate de a aplica modelul european al Procesului de la Bologna la propriile sisteme de învăţământ superior. Însă realizările obţinute nu vorbesc deloc despre epuizarea reformei, ba dimpotrivă, universităţile trebuie să facă faţă noilor provocări, printre ele se numără următoarele şase: problema demografică, problema genderului, problema finanţării, problema structurării şi organizării, problema modelului antreprenorial, calitatea proceselor universitare.
Problema demografică constă în descreşterea populaţiei tinere şi creşterea celei de vârstă avansată în aproape toate ţările europene (cu excepţia celor care beneficiază de valuri importante de imigrare în masă). În aceste condiţii universităţile vor trebui să pună accentul pe principiul lifelong learning – învăţarea pe parcursul întregi vieţi, deoarece va fi stringentă nevoie de a propune populaţiei adulte programe capabile de a re-forma abilităţi şi competenţe. Prin urmare, universitarii vor fi nevoiţi să racordeze curricula şi metodologia de predare-învăţare la toate categoriile de vârstă, care vor solicita servicii educaţionale. Problema demografică se manifestă şi prin insuficienţa cadrelor universitare de vârstă tânără, actualmente în Europa e nevoie de circa 200 000 de tineri cercetători pentru a suplini posturi de profesori în universităţi (Il ruolo delle Universita nelleo Spazio Europeo dell’instruzione e della ricerca, 2007, p. 16). Flexibilizarea programelor de doctorat, restructurarea lor, motivarea tinerilor didacticieni, poate, va permite în viitorul apropiat completarea acestui gol.
Cea de a doua provocare este problema genderului. În ultimii 20 de ani s-a făcut mai mult decât în cele două milenii la capitolul lichidarea discriminării femeii. Actualmente ponderea femeilor în învăţământul superior este notorie, în Islanda, de exemplu, la 100 de studenţi bărbaţi revin 130 studente femei, în alte ţări europene raportul este şi mai dezavantajos pentru bărbaţi, poate mai puţin la specialităţile inginereşti. Se accentuează alienarea bărbaţilor de vârstă tânără (droguri, alcool) în grupurile socialmente şi economic (de rasă albă) defavorizate, unde femeile supraclasează bărbaţii.
Provocarea a treia – finanţarea universităţilor, denotă o problemă foarte serioasă. Finanţarea instituţiilor învăţământului superior din Europa este o problemă cheie. Diminuarea finanţărilor învăţământului superior din bugetul statului este un adevăr valabil pentru toate ţările europene. În mod inevitabil apare problema dotării instituţiilor cu o bază materială adecvată cerinţelor epocii contemporane. Astfel, universităţile sunt puse în situaţia de a intensifica activităţile economice, inclusiv cercetarea la comandă, pentru a alimenta cu fonduri financiare bugetele lor. La întrebarea de ce în clasamentul universităţilor Top Shanghai 500 găsim mai multe universităţi americane, răspunsul este exprimat printr-un singur cuvânt – finanţarea. De exemplu, cea mai bine finanţată universitate europeană este Colegiul Imperial, şi ea echivalează ca şi grad de finanţare cu Universitatea din Howai, care se află pe locul 60 în SUA după mărimea bugetului anual. Desigur, tradiţia americană de finanţare a universităţilor provine din sectorul privat (alumni, fundaţii şi întreprinderi private), această tradiţie lipseşte în Europa, învăţământul superior european fiind unul public prin esenţă. Regimurile de finanţare a universităţilor europene diferă de cele americane. În SUA şi Australia finanţarea publică a învăţământului, inclusiv a celui privat, variază de la 50% la 70% în funcţie de anul bugetar, iar învăţământul superior se caracterizează printr-o „comercializare” puternică, ce face ca universităţile să se implice în procese de generare a profiturilor. Finanţarea publică a universităţilor europene este aproximativ de 65%. (Olsen J. P.and Gornitzka A., 200: pp.1,2,10).
Provocarea a patra ţine de structura şi guvernanţa universităţilor, care este o problemă mai mult internă. De exemplu, în Marea Britanie, la Londra există 42 de instituţii de învăţământ superior, unele separate între ele printr-o singură stradă, iar un grup de specialişti în economie, susţin cursuri toamna în câteva universităţi odată. Şi, desigur, fiecare instituţie îşi are propriul rector. În ultimul timp Marea Britanie a cunoscut doar o singură fuziune a două universităţi (cu succese notorii în economia naţională), care aveau obiective şi misiuni similare (Il ruolo delle Universita nelleo Spazio Europeo dell’instruzione e della ricerca, 2007, p.18). Rentabilizarea structurilor universitare este o problemă urgentă pentru întreaga Europă. Guvernanţa în învăţământul superior poate fi etalată pe trei nivele: guvernanţa internă (instituţională), guvernanţa externă (a sistemului învăţământului superior), guvernanţa internaţională a învăţământului superior (Aria Europeană a învăţământului superior – European Higher Education Area).
Revederea principiilor guvernanţei în învăţământul superior trebuie efectuată în contextul schimbării esenţei învăţământului superior – trecerea de la un învăţământ superior de elită la învăţământul superior de masă. Accesul masif la treptele învăţământului superior antrenează perpetuarea procesului de reforme atât la nivel instituţional, cât şi la nivel de sistem naţional al învăţământului superior. Conceptul guvernanţei este indisolubil legat de conceptul autonomiei universitare, acesta având o vechime de 800 ani în Europa. Vârsta tradiţiei nu împiedică deloc evoluţia conceptului odată cu progresul social, politic şi economic al statelor naţionale europene. Totodată, dezvoltarea, progresul au contribuit la apariţia deosebirilor între sistemele de învăţământ superior în diferite ţări ale Europei. Această diversitate, însă, cu timpul a devenit un impediment serios pentru recunoaşterea diplomelor şi mobilitatea academică. La reuniunea miniştrilor europeni ai educaţiei de la Londra, mai, 2007, s-a constatat ca temerile referitor la posibila uniformizare a sistemelor de învăţământ superior europene nu s-au adeverit.
Cea de a cincia provocare ţine de problema modelului antreprenorial. În alţi termeni, universităţile riscă să piardă monopolul asupra diseminării cunoaşterii, eliberând diplome şi acte de studii, din cauza proliferării surselor de informare – internetului, iar până la el – a cărţilor. Ce ar trebui să facă universităţile dacă rolul lor de sursă a înţelepciunii va diminua în viitor? Universităţile vor trebui să facă faţă concurenţei corporaţiilor private, să augmenteze şi să amelioreze calitatea cercetării, să-şi diversifice conţinuturile curriculare, tehnologiile şi metodologiile de predare, pentru a nu pierde atractivitatea. Abdicarea guvernărilor în faţa pieţelor a făcut din universitate o întreprindere economică ce operează pe pieţe competitive. Cercetarea şi învăţământul superior sunt concepute drept produse, bunuri. Competiţia şi căutarea avantajelor individuale au devenit procese-cheie în sistemele contemporane de învăţământ superior. Studenţii, universitarii, finanţatorii aleg în baza universităţilor alternativele unor preferinţe individuale. Universitatea furnizează cercetări şi învăţământ care pot să-i aducă profit, iar cantitatea, calitatea şi preţul sunt determinate de piaţă. Derek Bok rectorul Universităţii Harvard din SUA afirmă următoarele: „Când oamenii pierd încrederea şi confidenţa în obiectivitatea profesorului consecinţele fenomenului se extind dincolo de graniţele lumi economice, impactul afectează funcţionarea democratică a societăţii autoguvernate.” (Higher Education Governance between democratic culture, academic aspirations and market forces. Synopses of presentations. Strasbourg, 22-23 september 2005).
Deci, guvernanţa în învăţământul superior nu este o matrice tehnică neutră, matematizată, ea nu este un fenomen metafizic, şablonat gata de aplicat în orice circumstanţe ale oricărei societăţi. Exercitarea guvernanţei este în strictă dependenţă de viaţa reală, cultura şi tradiţiile poporului, filosofia existenţială a societăţii.
Cea de a şasea provocare considerăm că este calitatea proceselor universitare, problemă pe larg dezbătută, constituind subiect de cercetare şi de promovare a proiectelor internaţionale în învăţământul superior. În primul rând, societatea este preocupată de calitatea proceselor universitare, iar universităţile sunt în căutarea diverselor modele de gestionare a calităţii. Vom menţiona, că şi în problema calităţii soluţia deseori constă în gestionarea corectă a fondurilor şi a resurselor umane. Sistemele de management total al calităţii, aplicate unităţilor economice, au început să pătrundă şi în instituţiile universitare. Instrumentalizarea excesivă a fenomenului riscă să creeze o viziune eronată despre universitate, care, totuşi, nu este o întreprindere. La începutul mileniului trei universitatea se află în faţa dilemei – comercializare şi piaţă sau umanism?
Savanţii în materie de învăţământ superior Harvey şi Green (Harvey, Green, 1993: pp. 9-34) postulează existenţa a 5 perspective a calităţii proceselor universitare:
• Excelenţa – deseori ilustrată prin presiunea de a fi recunoscută drept un „centru de excelenţă” – în primul rând, din perspectiva cercetării a transferului de tehnologii;
• Standardele – ce ar însemna că sistemele educaţionale, instituţiile sau membrii individuali respectă şi implementează standarde prescrise la nivel instituţional, naţional sau internaţional. Din acest punct de vedere performanţele centrelor universitare obţinute în raport cu misiunile lor pot fi evaluate, în acest scop au fost elaborate seturi de indicatori ai performanţelor la nivel comunitar (A Framework for Qualificatons of The European Highe Educaton Area, Copenhagen, 2005).
• Relevanţa – interpretată ca incitarea instituţiilor de învăţământ superior de a contribui la dezvoltarea regională economică şi socială, de a facilita transferul tehnologiilor şi de a le eficientiza, de a elabora şi aplica noi cerinţe în finanţarea cercetării la nivel naţional;
• Eficienţa financiară – este ilustrată prin cerinţa înaintată faţă de universităţi de a stabili mecanisme interne de utilizare corectă şi eficientă a resurselor financiare, prin re-direcţionarea acestora în vederea sporirii productivităţii în realizarea misiunilor universitare;
• Transformarea – adică, adaptabilitatea instituţiei la cerinţele şi presiunile externe, dar şi capacitatea instituţiei de a influenţa „lumea din exterior”, fapt care ar constitui şi un indicator al calităţii.

În acest pentalateral al calităţii ar trebui să-şi găsească locul şi noţiunea eminamente importantă, care este integritatea academică, noţiune ce a devenit subiect al dezbaterilor ştiinţifice la nivel internaţional. În acest sens devine relevantă Declaraţia de la Bucureşti, adoptată la forul european “Dimensiunile Etice şi Morale ale învăţământului Superior şi ştiinţei din Europa”, care a avut loc la 2-5 septembrie 2004 la Bucureşti, România, sub înaltul patronaj al preşedintelui Franţei Jacques Chirac. Printre altele în ea se menţionează „Valorile-cheie ale unei comunităţi academice sunt onestitatea, încrederea, discreţia, respectul, responsabilitatea şi subordonarea ierarhică. Aceste valori sunt, de asemenea, cruciale pentru oferirea unei predări eficiente şi a unei cercetari de calitate. Tendinţa spre onestitate se va manifesta de fiecare membru al comunităţii academice în parte, fiind extinsă spre ceilalţi, evitându-se, în mod sistematic, orice forma de înşelaciune, minciuna, frauda, furt sau alte comportamente necinstite care afectează în mod negativ calitatea gradelor academice”. Integritatea academică vine să contribuie la edificarea sistemului calităţii învăţământului superior, care se vrea liber de fraudă, malpraxis şi corupţie.
Paradoxul problematicii calităţii proceselor universitare rezidă în evaluarea acesteia prin intermediul diverselor clasificări şi raitinguri, organizate la nivel internaţional. Actualmente există clasamentul universităţilor mondiale realizat de grupul ARWU (Academic Ranking of World Universities), care, începând cu anul 2003 a realizat studii referitor la performanţele universităţilor din lume, ţinând cont, în spiritul lui Humboldt, mai ales de principiul cercetării (numărul de premii Nobel şi Field printre absolvenţii şi profesorii universităţii, numărul savanţilor citaţi în cele mai prestigioase reviste ale lumi ş.a.). În februarie 2007 grupul ARWU a publicat ultimele date despre cele 500 cele mai puternice universităţi din lume. La solicitarea colegilor membrii grupului ARWU au efectuat clasamente ale filierelor, programelor de studii. Principiile de evaluare ale universităţilor sunt perfecţionate, completate, de exemplu, pe viitor grupul ARWU va ţie cont şi de tipologia universităţilor: istoricul, mărimea instituţiei, bugetul instituţiei, finanţarea cercetării. În 2006 UNESCO-CEPES şi IEPS (Institute for Higher Education Policy) au organizat la Berlin o conferinţă consacrată metodologiilor de clasamente ale universităţilor. Unul din rezultatele importante ale acestei conferinţe a fost elaborarea a 16 principii, aşa zisele „principii de la Berlin”, care, par să formuleze unele norme faţă de clasamentele universităţilor. Astfel, orice clasament trebuie să recunoască diversitatea instituţiilor şi să ţină cont de misiunile şi obiectivele lor specifice; să fie transparent în ceea ce priveşte principiile şi metodologia utilizată în studiul efectuat; să măsoare rezultatele şi nu contribuţiile; să folosească date verificate şi verificabile în măsura posibilului; să furnizeze consumatorilor o comprehensiune clară a tuturor factorilor utilizaţi în elaborarea clasamentului ş.a. (AIU Orizons, mai 2007, vol.2-3).
Aceste noi provocări pot fi numite „Noua Bologna” – New Bologna”, deoarece comunitatea universitară europeană se întreabă astăzi – ce urmează după 2010, când se presupune că va fi constituită Aria Europeană a Învăţământului superior – EHEA)? Desigur, provocările susmenţionate nu sunt completamente noi, ele reprezintă o continuitate a problemelor formulate în Actul de la Bologna şi nu epuizează paleta altor semne de întrebare ce stau în faţa universităţilor şi a conducătorilor acestora, precum: perfecţionarea managementului şi guvernanţei universitare, rolul universităţilor în transferul tehnologiilor, restructurarea in permanentia a curriculei universitare ş.a.
Sistemul învăţământului superior din Republica Moldova este în plină fază de reformare. Reuniunea Miniştrilor Europeni ai Educaţiei de la Londra, Anglia, din 17-18 mai 2007, a trasat noi obiective şi priorităţi până în 2009. Accentul a fost pus pe socializarea misiunii universităţilor, necesitatea de a asigura accesul la studiile universitare a tuturor membrilor societăţii care le solicită, pe excelenţa studiilor doctorale, diversificarea programelor de studii ş.a.
Există trei priorităţi pentru sistemul învăţământului superior din Republica Moldova, şi anume: comunitatea universitară este în aşteptarea
• adoptării Codului Educaţiei, în special a Legii învăţământului superior, care va asigura baza legislativă a funcţionării instituţiilor de învăţământ superior;
• creării a unei Agenţii Naţionale de Evaluare a Calităţii Cercetării şi Învăţământului Superior, independentă de ministerul de resort (acest deziderat a fost propus încă la reuniunea miniştrilor europeni ai educaţiei de la Bergen, Norvegia), astfel de agenţii existând deja în statele europene semnatare ale Procesului de la Bologna;
• aprobarea la nivel naţional a strategiei de dezvoltare a învăţământului superior, în baza căreia universităţile ar elabora propriile strategii de dezvoltare instituţională.

Or, instituţiile de învăţământ superior din Republica Moldova, inclusiv Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, şi-au demonstrat voinţa de a se implica plenipotenţiar în reformele prilejuite de aderarea la Procesul de la Bologna, susţinând şi realizând într-un regim de urgenţă un set întreg de transformări structurale precum: elaborarea şi aprobarea noilor planuri de învăţământ în baza Planului-cadru provizoriu propus de MET şi a Nomenclatorului domeniilor profesionale adoptat de Parlamentul RM în mai 2005, implementarea sistemului de credite transferabile armonizat cu ECTS, eliberarea suplimentelor la diplomă.

La 20-21 septembrie la Universitatea din Bologna, Italia, a avut loc cea de-a XIX ceremonie de semnare a Magna Charta Universitatum, document cu un caracter statutar, lansat în 1988 cu ocazia aniversarii a 900 de ani de la fondarea Universitaţii din Bologna. De atunci, în fiecare an acest important document este semnat de diverse universităţi din toate colţurile lumii, numărul lor ajungând astăzi la 583. Magna Charta Universitatum este considerată drept o constituţie a universităţilor. Etalat pe doar două pagini, tradus în 43 de limbi, inclusiv româna, documentul postulează principiile fundamentale ale universităţii, care sunt transmiterea în mod critic a culturii prin cercetare şi învăţământ, respectarea autonomiei universitare şi a libertăţilor academice, independenţa morală şi ştiinţifică în raport cu puterea politică şi economică. Anul acesta încă 21 de universităţi s-au raliat comunităţii semnatarilor Magna Charta Universitatum. Alături de colegii din România, Slovenia, Slovacia, Polonia, Puerto Rico, Mexic, Kazahstan şi Ucraina, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, în persoana prim-vicerectorului, a semnat acest document atât de important pentru comunitatea universitară internaţională, ULIM fiind, deocamdată, unica instituţie de învăţământ superior din Republica Moldova, participantă la acest for transnaţional de prestigiu. Semnarea de către ULIM a Magna Charta Universitatum simbolizează angajamentul şi responsabilităţile societale pe care instituţia noastră şi le asumă întru promovarea autonomiei universitare şi a libertăţilor academice ale studenţilor şi profesorilor.
În ajunul jubileului de 15 ani Universitatea Liberă Internaţională din Moldova vine cu un palmares de realizări, dar şi cu multiple proiecte pe care şi le propune să implementeze în următorii ani. Venim cu sincere felicitări de prosperitate şi ascensiune întregului colectiv ULIM – studenţi şi profesori – dornici de libertatea spiritului creator, generatori şi promotori ai valorilor universitare.

Surse:

1. AIU Orizons, mai 2007, vol.2-3.
2. Declaraţia de la Bucureşti despre Valorile şi Principiile Etice ale învăţământului Superior din Europa, adoptată în cadrul Conferinţei Internaţionale “Dimensiunile Etice şi Morale ale învăţământului Superior şi ştiinţei din Europa 2-5 septembrie 2004, Bucureşti, România; http://www.almamater.md/articles/879/index.html, consultat la 10 septembrie 2007.
3. Higher Education Governance between democratic culture, academic aspirations and market forces. Synopses of presentations. Strasbourg, 22-23 september 2005.
4. Harvey L. and Green D. Defining quality. In Assessment and Evaluation in Higher Education, 18 (1), 1993.
5. Il ruolo delle Universita nello Spazio Europeo dell’Instruzione e della Ricerca. Sapienza Universita di Roma, 22 giugno 2007.
6. Olsen J. P.and Gornitzka A. Comprendre la signification du changement dans la gouvernance de l’université. Organisation et performances de l’université. In: AIU Horizons fevrier 2006, Vol.11.4-12.1, p.1,2,10.
7. Ortega y Casset J. Mision de la Universidad. In : Revista de Occidente, First Edition, Madrid, 1930.
8. Magna Charta Universitatum. Bologna, Italia, settembre, 1998. http://www3.unibo.it/avl/charta/charta.htm, consultat la 3 septembrie 2007
9. Alexander IV. Letter to the University of paris, on the April 14, 1255. In: Introdaction. Bullarium Diplomatum. Vol.III, Torino, 1958.
10. London Communique, May 18. http://www.cicic.ca/docs/bologna/2007LondonCommunique.en.pdf, consultat la 25 mai 2007.