DE CE UNIONIȘTII NU SUNT ÎN PMAN

Protestele stradale care durează mai mult de 9 luni (exact o perioadă de graviditate pentru nașterea unui copil) pare să fi intrat pe traiectoria mișcării într-o circumferință, alias o mișcare într-o figură geometrică închisă, fără posibilitate de ieșire, dacă e să judecăm după Euclid.

Furtul miliardului din buzunarele cetățenilor prin politici fiscale deocheate și majorări de prețuri la utilități au fost factorii declanșatori ai mișcării protestatare. Cetățenii, mai activi în week-end, apoi și în zile de lucru, au sperat sincer că presiunea stradală va determina guvernarea să ia cel puțin unele măsuri de bun simț în condițiile crizei socio-economice asezonate de criza politică moldovenească: demisii în lanț, numiri urgente pe criterii de profesionalism, supraveghere europeană etc. Nimic, însă, din toate acestea nu s-a întâmplat, protestele și reacția guvernării transformându-se într-o (in)acțiune ce seamănă cu o boală cronică incurabilă, bolnavul fiind nevoit să experimenteze tratamente de tot soiul la nesfârșit și fără niciun rezultat.

Avântul protestelor stradale, din care s-a degajat un partid politic nou, o platformă civică cu același nume (sic!), a virat într-o adevărată cacealma, când în PMAN, locul sacru pentru cei mulți care manifestau în 1989 cu copii în brațe pentru  întoarcerea acasă a limbii române, și-au făcut apariția exponenții lumii interlope, pretinși lideri politici ai partidelor legal funcționale în RM, dar cu misiune specială și cu salarii groase de la Moscova.

Astfel, esența socio-economică a protestelor populare din PMAN  a fost deturnată în folosul unei competiții politice în lupta pentru accederea imediată și cu orice preț la putere. Episodul alungării unioniștilor din PMAN de dragul pseudo-unificării „poporului multietnic și multinațional al Republicii Moldova” a scos la iveală instrumentalizarea cinică a maselor, ghidate de fapt de un scop – soluții concrete pentru depășirea precarității socio-economice, dar folosite în alt scop – accederea imediată la putere.

Resuscitarea lozincii „Unire, moldoveni!” i-a îmbătat cu apă rece pe liderii permanenți și ocazionali ai protestelor, postați la microfoane, care le-au dat protestatarilor speranța că, demolând doar un oligarh, cetățenii RM imediat vor avea salarii majorate și pensii europene. Culmea este că protestatarii au înghițit momeala și cred cu disperare că demonul-oligarh pe nume Plahotniuc este reaua relelor, iar dacă acesta va dispărea de pe firmamentul politic, toate problemele din RM vor înceta să existe.

Pretinșii lideri ai protestelor au uitat să se prezinte protestatarilor: unul este avocatul de lux al clanului Țopa, delapidatori de bănci în anii ’90, altul este un interlop cu veleități de primar, după care plânge în hohote pușcăria, al treilea a furat cât a încăput pe timpul lui Voronin și acum se face că plouă.

Niciunul din cei cocoțați pe scena improvizată nu are dreptul moral să mintă protestatarii din PMAN și să le promită viață mai bună odată cu accederea lor la guvernare. Niciunul. Ei știu foarte bine că nu le vor putea asigura cetățenilor viață decentă. Și știu de ce.

Deoarece partidele din PMAN, exact ca și cele de la putere, sunt niște SRL-uri clientelare, incapabile să contribuie la proiectul pe nume  Republica Moldova.  Iar aceste partide vor dori doar să exploateze în continuare sistemul corupt aducător de beneficii materiale personale și partinice.

Toate acestea se întâmplă deoarece în Republica Moldova instituțiile statului sunt capturate, iar captivitatea lui nu e nici de azi, nici de ieri. Captivitatea nu se datorează doar unei singure persoane, ci unei multitudini de clanuri. Mai mult, lupta pentru putere în RM niciodată nu a fost o luptă între partide sau doctrine, ci o luptă viscerală între clanuri mafiote. Corupția este oxigenul benefic al unei armate întregi de funcționari, miniștri, viceminiștri, judecători, procurori etc., întreg sistemul fiind auto-alimentat de la 1991 încoace. Sistemul capturat se auto-protejează, de la vârful puterii centrale, prin rețeaua judiciară coruptă, până la cele mai îndepărtate primării.

În 2009 s-a încercat testarea parcursului european. Din păcate, politicienii care s-au afișat în prim-plan au zădărnicit acest parcurs. Ei trebuie să stea cu toții la pârnaie pentru iresponsabilitatea crasă de care au dat dovadă în gestionarea treburilor statului. Deocamdată la pușcărie a încăput doar unul. Loc însă este pentru mult mai mulți.

După tatonări eșuate pe calea independenței, cu cetățeni ajunși la marginea disperării,  alungați cu bună știință din acest stat,  unica revendicare − pe care trebuie să o formuleze atât protestatarii din PMAN, cât și toți cetățenii rămași la locurile lor de muncă pentru a-și întreține familiile − este cea de reunificare a Republicii Moldova cu România. Reunificarea trebuie înfăptuită în numele supraviețuirii și salvgardării oamenilor care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova fără nicio discriminare. Abia după reunificare va urma ceea ce înseamnă resetarea instituțiilor, a legislației, a structurii teritoriale etc.

Atâta timp cât în PMAN vor răsuna doar lozinci populiste, menite să manipuleze protestatarii prin demonizare și xenofobie; atâta timp cât în PMAN nu va răsuna lozinca reunificării neîntârziate a Republicii Moldova cu România – unioniștii vor fi marii absenți de la acest spectacol déjà vu.