Daily Archives

One Article

DOR DE TATA

Posted by on

Valentina si Pavel Petrov, 1963  pavel petrov 1980pavel petrov 1980

Am primit un apel telefonic de la profesoara mea de istorie pe când eram elevă la școală moldovenească Nr2 din Cahul (așa cum se numea ea pe timpurile sovietice),  Doamna Elena Cechir. Mă întreba de ce am părăsit politica, și-a exprimat admirația pentru activitatea mea și, la un moment dat, l-a adus în discuție pe tatăl meu, Pavel Petrov, în trecut profesor de istorie la școala pedagogică din Cahul. Doamna profesoară Cechir și-a adus aminte, cum într-o bună zi, în discuție cu ea, după ce m-a lăudat că sunt elevă exemplară la disciplina ei, tatăl meu i-a spus orgolios: ”Fata mea nu are nevoie de profesori”. Profesoara Elena Cechir mi-a zis la telefon, că abia acum a înțeles foarte bine ce a avut tatăl meu în vedere.

Fata mea, fetele mele” – aceste vorbe pline de mândrie la adresa noastră – mama mea Valentina, sora Viorica și eu – au rămas în memoria mea ca cea mai alintătoare  dezmierdare, nepieritoare și protectoare, precum doar vorba unui tată poate fi. Tatăl meu Pavel Petrov, originar din Alexandru Ioan Cuza, localitate românească de pe malul Prutului din sudul Basarabiei, a fost un bărbat înalt, frumos la chip, cu abilități excepționale de comunicare. Tata era franțuzit la maniere și  vorbă, căci era îndrăgostit de limba franceză, preda istoria, dar mai preda uneori și  limba franceză în școala din Cuza, ca apoi să se transfere la Cahul pentru a-și dedica toată viața activității profesorale la școala pedagogică din Cahul. Astăzi în incinta fostei școli pedagogice este amplasată universitatea din Cahul.

…Pașii mei din copilărie au rămas pe culoarele școlii pedagogice, când după lecții, treceam pe la tata să-i cer cheia de la casă. Găseam sala de curs după vocea-i răsunătoare. Când intram în laboratorul de istorie, primul lucru pe care îl făcea, mă lua de mână și mă prezenta studenților: ”Ea este Aneta, fiica mea, este foarte deșteaptă, este eminenta clasei”. Mereu i-a plăcut să se laude cu fiicele sale. Țin minte cum înainte de a merge la școală, un coleg, bătrân evreu, profesor de matematică, l-a întrebat: ”La ce școală dai fata?” Tata i-a răspuns: ”La școala Nr2”. Colegul făcu ochii mari: ”Cum? La școala moldovenească? Păi o lași fără viitor! Trebuie să dai fata la școala rusă, unde se va duce ea la studii după absolvire? Trebuie să plece la Moscova, căci doar acolo se fac studii serioase.” Tata i-a replicat cu fermitate: ”Fetele mele vor merge la școala moldovenească”.

Tata a știut să ne asigure o copilărie fericită. Eu cu sora Viorica am avut mereu parte de multe jucării – păpuși, marionete  și niciodată nu am dus lipsă de dulciuri. Dar  cele mai frumoase cadouri de la tata erau cărțile. La fiecare salariu el venea cu câteva cărți noi, aveam în casă toate poveștile lumii, acumulasem și o colecție de cărți în limba franceză.  Cărțile în limba română erau păstrate pe rafturi aparte, le adusese tata din România în 1967, și apoi dintr-o altă călătorie în România în 1977. Pe lângă cărți, tata mi-a dăruit o impresionantă colecție de discuri muzicale. Erau discuri cu muzică românească, franceză, italiană. Îmi amintesc că ajunsesem să învăț pe de rost piesele, care îmi plăceau cel mai mult.

Serile mi-l amintesc pe tata cu urechea lipită de  ”radiola” Sirius, și, prin undele care fâșâiau enervant, tata încerca să deslușească vocea înfundată a ”dictorului” – era Vocea Americii sau Radio Europa Liberă. Agățase prin geam o sârmă mai lungă, ca să poată prinde mai bine aceste posturi. Eram mică și nu înțelegeam rostul acestor ascultări clandestine. Apoi discutau cu mama despre evoluțiile din lume. Râdeam împreună de discursurile lui Ceaușescu, priveam serialele americane, nu trecea nicio seară fără emisiunile de divertisment românești, deoarece aveam TVR 1 în casă.

Îmi plăceau discuțiile sale cu buneii, bunica Ileanca și bunelul Ion. Nu voi uita nicicând serile calde de vară, când își aminteau de România Mare, bunica interpreta romanțe românești împreună cu tata, apoi ne arăta fotografiile mamei sale și ale surorilor sale, stabilite în România Regală din 1933. Vorbeau cu tristețe de anii cu foamete și de faptul că după venirea rușilor totul s-a întors anapoda: pământurile le-au luat, părintele din sat l-au ucis, biserica au închis-o, iar lumea s-a umplut de viciul beției.

Tata scria versuri în română și în franceză. Mai avea și un caiet gros cu amintiri de la Țelină. Nu le-a publicat niciodată. Semna în zilnicul meu școlar românește. Cineva l-a turnat și a fost chemat la partid să dea explicații. După această discuție a fost nevoit să înceapă să semneze cu litere chirilice.  Au vorbit mult timp cu mama în familie despre acest episod. Ca să mă răzbun pe acest episod, am început și eu să semnez românește deja la universitate. Când mi s-a făcut observație, am spus că semnez de fapt franțuzește….

În cadrul reuniunilor de familie, cu buneii, rudele, tata era sufletul și animatorul discuțiilor. Mereu avea ceva de povestit, fie din istorie, fie din propria experiență. El era în centrul atenției. Îi plăcea să glumească pe seama nasului său, se lăuda că are nasul lui Voltaire,  de aceea avea spiritul și cugetul liber, nu i-a plăcut nedreptatea, totul ce avea de spus o spunea pe față, îi plăcea gândirea critică, mergea împotriva tuturor, dar nu ceda niciodată când știa că are dreptate. Tata era de o integritate proverbială, îi plăcea să spună ”Vreau să dorm liniștit noaptea, nu vreau să am conștiința pătată”.

Acum îmi dau foarte bine seama, că am moștenit plenar de la tatăl meu spiritul voltairian de a gândi liber, de a gândi critic, de a nu accepta compromisuri conjuncturale, de a spune lucrurilor pe nume. Îmi lipsește  tatăl meu de la 1995 încoace, de când a luat drumul eternității. Mi-a lipsit vorba lui înțeleaptă, sprijinul necondiționat pentru ceea ce fac. Îmi lipsește  aprecierea succeselor mele, apreciere părintească, bărbătească, exonerată de patima invidiei și urii, de care mereu am avut parte în viața aceasta.

Oricum, pot să spun cu mâna pe inimă, că dorm liniștită noaptea. La întrebarea: ”Ce ar fi spus tata despre asta?” – îmi răspund eu mie însumi – tata ar fi salutat decizia mea, m-ar fi încurajat să procedez anume așa.  Și, poate că tata a avut dreptate când a spus că fata lui nu are nevoie de profesori, deoarece tatăl meu, Pavel Petrov, cel care a educat și învățat zeci de generații de pedagogi pentru instituțiile școlare din republică, a fost, în primul rând,  profesorul meu prin excelență.

Mi-e dor de Tata…