Noaptea dinspre 24-25 februarie 2019 în teritoriul, numit de la 1991 încoace ”Republica Moldova”, nu s-a deosebit cu nimic de alte nopți ”electorale” din trecutul recent. După declararea independenței Republicii Moldova în 1991, rezultatele oricărui scrutin au fost urmărite cu sufletul la gură de cetățenii informați, și, desigur, de politicienii implicați în fenomenul politic. Oscilarea coloanelor cu procentele partidelor câștigătoare, afișate pe ecranele televizoarelor, a fost cel mai greu de suportat pentru noi, unioniștii, cetățenii vizionari, care și-au dorit Unirea cu România atunci, la finele anilor ’80.
Faptul că Unirea a fost posibilă în 1991 este incontestabil pentru mine (cunosc foarte bine contra-argumentele, dar nu le consider persuasive). Elanul emancipării naționale românești de atunci, având sursa în revendicarea drepturilor lingvistice, a fost unul fără precedent. Un elan imposibil de reeditat în prezent. Ce ne-a lipsit atunci în 1991 să facem Unirea, dacă a existat acest elan popular? Ne-au lipsit liderii naționali autentici, vizionari, curajoși, și, mai ales liberi de efigia colaboraționismului cu fostul PCUS și KGB. Ceea ce a urmat în materie de democrație electorală ar putea fi calificat drept o irosire de timp pentru tămăduirea mentalităților sociale. Sechelele ocupației sovietice s-au dovedit a fi atât de profunde, încât, memoria genetică a românilor din Republica Moldova așa și nu a fost resuscitată, aceasta rămânând concentrată, mai cu seamă, pe segmentul fragil al intelectualității autohtone.
Toate guvernările, care s-au perindat de-a lungul anilor, au fost constituite fie din foști nomenclaturiști sovietici, fie din mancurți/deznaționalizați autohtoni, care au ezitat, ba chiar nu au dorit, să adopte o legislație adecvată în apărarea drepturilor românilor ce constituie majoritatea populației – 80% – între Prut și Nistru. De ce? Deoarece grupurile parlamentare pro-românești niciodată nu au avut majoritatea în parlamentul de la Chișinău. PPCD, care a incarnat cauza românească și unionistă de la independență încoace, s-a zbătut în opoziție, până a sucombat în 2005, acceptând colaborarea cu PCRM. Între 2005 și 2009, timp de aproape cinci ani, în RM a dominat o atmosferă de românofobie și intoleranță la unionism, inegalabilă cu alte perioade. Anume acest ultim mandat de guvernare a PCRM a făcut ca la 7 aprilie 2009 să izbucnească ”revoluția Twitter”, în urma căreia, prin scrutine parlamentare anticipate, a venit la guvernare o coaliție pro-europeană. Cele 10% de voturi unioniste au migrat, practic automat, de la PPCD la Partidul Liberal, care, de la 2009 încoace a incarnat cauza românească în RM.
De fapt, doar această guvernare a Alianței pentru Integrare Europeană, AIE-1, AIE-2 și AIE-3 – din 2009 până în 2014, a fost unica de la independență încoace, în care se regăsea componenta românească, unionistă declarată. În ce a constat valoarea aflării la guvernare a componentei românești, unioniste? După mine, există două realizări importante. Prima realizare este că a fost posibilă constituționalizarea Declarației de independență a Republicii Moldova (2013), prin care limba română a devenit limbă oficială a RM. A doua realizare a fost asigurarea semnării și ratificării Acordului de Asociere a RM cu Uniunea Europeană – cea mai semnificativă realizare politică în RM din 1991 până în prezent. Doar că există o ”digresiune”. În 2013 se declanșează criza politică ce a intrat în istoria recentă a RM ca fiind cauzată de ”Omorul din Pădurea Domnească”. Certurile și neînțelegerile între cei doi din doi lideri ai AIE – Vlad Filat și Vladimir Plahotniuc, cauzate de nestăvilita dorință de a deține cât mai multe sfere de influențe, inclusiv coercitive și financiare, au atins apogeul. În luna februarie Filat denunță acordul AIE-2 și, prin aceasta anunță clar că își dorește alegeri parlamentare anticipate. Anul 2013 era anul parafării Acordului de Asociere a RM cu UE. Să-ți dorești să compromiți semnarea acestui acord de dragul partajării suplimentare a sferelor de influență financiară în RM, de dragul multiplicării schemelor de furt din bugetul public, este cel puțin, o nerozie și o iresponsabilitate crasă. Și, de parcă nu era suficient moftul lui Filat, în plin joc al crizei politice intră și Mihai Ghimpu, liderul Partidului Liberal. A propos, eu personal l-am contestat încă în 2010, când l-am învinuit de lipsă de vizionarism, propunând propulsarea în prim-plan la cârma PL a lui Dorin Chirtoacă, pe atunci primar de Chișinău. Ce face unionistul Mihai Ghimpu? Aliindu-se cu Partidul Democrat condus de Marian Lupu, dar de fapt gestionat deja de Vladimir Plahotniuc, suflând în drâmba PCRM, îndeamnă la votarea demiterii guvernului Filat. Guvernul Filat cade, Curtea Constituțională îl descalifică, incriminându-i acte de corupție.
Filat dorește alegeri anticipate exact ca și Ghimpu, care scoate în public renumita sa ”Strategie 2026”. Această strategie prevedea ca în 2013 PCRM să revină la guvernare pe vreo 8 ani, iar posibilitatea aderării la UE să apară în 2026, când Partidul Liberal urma să ajungă din nou la guvernare și într-un final să realizeze Unirea prin aderarea la UE. În aprilie 2013 șapte deputați ai Partidului Liberal din treisprezece votează un nou guvern zis pro-european, guvernul Leancă. Acest guvern duce până la bun sfârșit semnarea și ratificarea Acordului de Asociere a RM cu UE.
Mihai Ghimpu nu are niciun merit în finalizarea procesului de semnare și ratificare a acordului. Faptul că a votat la 12 iulie 2014 ratificarea Acordului de Asociere cu UE, fără a-și asuma votarea pachetelor de legi incluse în foaia de parcurs în anii parlamentari 2013-2014 (multe din ele destul de ”scandaloase” în spațiul public) nu-l absolvă de vina majoră în perpetuarea crizei politice din 2013 și începutul destrămării Partidului Liberal – partidul care a moștenit votanții unioniști de la PPCD.
Dincolo de greșelile lui Mihai Ghimpu, ținând cont de faptul că memoria politică a alegătorilor este foarte scurtă, el reușește să cumuleze din nou cele 10% ale votanților unioniști, nucleul dur de la 1991 încoace, și accede în parlamentul RM în urma alegerilor din 2014. Mai mult, în 2015 Dorin Chirtoacă este votat pentru a treia oară consecutiv primar de Chișinău. Conjunctura politică pare a fi favorabilă Partidului Liberal. Doar că în urma furtului miliardului din băncile moldovenești valul apariției unor noi lideri politici pe creasta protestelor masive este declanșat, și, inevitabil, lovește în toate partidele, care își asumă guvernarea. Desigur, lovitura cea mare revine Partidului Liberal, chiar dacă Partidul Democrat alături de care și-a asumat guvernarea PL, este contestat violent. Mai cu seamă, este contestată figura controversată a lui Vlad Plahotniuc, care, între timp îl baga la închisoare pe Filat, concurentul său principal în aservirea instituțională a Republicii Moldova.
Pe fundalul degringoladei popularității PL, apar alte proiecte unioniste. Apare partidul unionist Dreapta, lansat în septembrie 2015 de subsemnata, înregistrat în martie 2016, care partid reușește să participe la alegerile prezidențiale din 2016 și practic îl împinge pe Mihai Ghimpu să-și asume deschis în campanie discursul unionist. Scorul ambilor lideri – Mihai Ghimpu și Ana Guțu la primul tur de scrutin, este mai mult decât modest, chiar dacă în sondaje alegătorii unioniști încep să fie cotați cu 30%. ”Votul util” în favoarea candidatului cu rating Maia Sandu – i-a făcut pe mulți unioniști convinși să ignore în primul tur la prezidențiale candidații cu șanse mici.
În iunie 2017 se produce fuzionarea echipei partidului unionist Dreapta cu echipa lui Anatol Șalaru, și el fost lider al PL, fuzionare în rezultatul căreia este creat Partidul Unității Naționale în frunte cu Traian Băsescu. PUN și-a asumat dezideratul Unirii și intenționa să participe la parlamentare cu Traian Băsescu cap de listă. Proiectul lui Băsescu luase avânt, dar, procesul de judecată în dosarul cetățeniei sale moldovenești, finalizat în noiembrie 2018, l-a scos de pe carosabilul politic pe carismaticul lider de la București – unicul capabil să fi unificat un pol unionist puternic în RM.
Odată cu arestarea lui Dorin Chirtoacă și intentarea dosarelor penale pe cazuri de prevaricațiuni financiare la primărie, unionistul Ghimpu se victimizează, devenind din aliatul lui Plahotniuc, inamicul său politic principal. Argumentele lui Ghimpu nu țin, discursul său politic e din ce în ce mai puțin credibil. În 2018, an centenar, devine clar faptul că Partidul Liberal lunecă pe panta dispariției de pe spectrul politic din RM. Anul centenar, de fapt, cu mici excepții, este anul luptei zise antioligarhice, anul proiectelor populiste de bătaie lungă sau medie, mai puțin sau deloc geopolitice, anul care a prefigurat structura parlamentului după alegerile din 24 februarie 2019.
PUN s-a retras din cursa pentru parlamentare în favoarea blocului antioligarhic ACUM, pentru a diminua posibilitatea venirii la guvernare a PSRM și a perpetuării guvernării PD, Partidul Liberal nu a trecut pragul electoral de 6%, Dorin Chirtoacă, proaspăt lider PL, nu a câștigat nici măcar circumscripția suburbiilor capitalei, din care face parte satul de baștină, fieful familiei Ghimpu, Colonița. Nu l-a ajutat nici măcar prezența pe listele PL a tânărului unionist din societatea civilă – Vlad Bilețchi. Bilețchi s-a avântat în lupta politică alături de Chirtoacă, mizând, probabil, pe o eventuală reeditare a scorului PL din 2014 – să cumuleze cele 10% de nucleu dur unionist și sperând la o lansare facilă în politică fără niciun parcurs profesional.
Spre regret, tinerii unioniști din societatea civilă, care deseori dădeau lecții liderilor politici de pe segmentul unionist, îndemnându-i la unitate, au călcat strâmb în aceste alegeri, dispersându-se în varii proiecte politice. Bilețchi s-a regăsit pe lista PL, iar proiectul zis unionist, partidul Democrația Acasă, pe listele căruia au candidat alți juni unioniști din societatea civilă – Ion Leașcenco, Anatol Ursu ș.a. – a eșuat lamentabil. E de menționat, că toți au fost invitați să se alăture echipei PUN în frunte cu Traian Băsescu, pentru a unifica forțele unioniste. Junii unioniști au preferat să se lanseze de unii singuri, crezând că vor lua cele 30% de voturi unioniste din societate, bazându-se doar pe tinerețea și energia lor debordantă. A propos de lozinca nefericită a celor de la Democrația Acasă – ”fără foști”. Fără foști ar fi însemnat că ei și-au dorit să aibă o echipă de unioniști fără foști deputați, fără foști miniștri. Eu personal am crezut că ei ar fi avut în vedere ”fără foști membri ai PCUS și colaboratori ai KGB”. Păcat că tinerii unioniști din societatea civilă nu au lustrat, în primul rând, foștii comuniști și foștii kgb-iși, care, uite că din nou au acces în parlamentul anului 2019, la 28 de ani de la căderea URSS.
Despre alte trei partide, zis unioniste, ceva mai ”glorioase” datorită scorurilor insignifiante pe care le-au obținut la toate scrutinele – PNL, Partidul Verde Ecologist și Mișcarea Anti-Mafie – putem spune că acestea și-au reiterat ”performanțele” din trecut. Cumulat, toate voturile unioniste în scrutinul parlamentar din 2019, în condițiile în care cele 5 partide unioniste ar fi constituit o singură echipă, nu au fost suficiente pentru a trece pragul electoral de 6%, adică circa 90000 de voturi.
Suntem în februarie 2019. Judecând după rezultatele alegerilor parlamentare din 24 februarie, se pare că votanții unioniști au stat pe acasă. Scorul blocului electoral ACUM denotă faptul că nu toți unioniștii i-au susținut la aceste alegeri. Cele 10% ale unioniștilor din nucleul dur, în trecut cumulate de PPCD și PL, pur și simplu au dispărut.
Se pare că unioniștii nu au identificat în aceste alegeri un proiect politic unionist cu un lider credibil în frunte. Traian Băsescu ar fi fost tăvălugul, care ar fi spulberat concurenții electorali prin forța convingerii cu care a promovat Unirea în multe localități între Prut și Nistru pe parcursul anilor 2017-2018. Doar că Igor Dodon și Vlad Plahotniuc au anihilat o posibilă prestație a lui Traina Băsescu în parlamentul de la Chișinău. Cu Traian Băsescu în parlamentul de la Chișinău viața politică de aici ar fi cunoscut o asanare excepțională. Dar mărunții liderași de pe Bâc s-au speriat. Magnitudinea talentului politic al lui Traian Băsescu nu e pe măsura găinăriilor de pe Bâc. Dodon i-a retras cetățenia prin decret prezidențial în 2017 (cel dintâi semnat de îndată ce a ajuns președinte al RM, asta ca să înțelegem românofobia și frica acestuia de Unire), iar Plahotniuc a asigurat ca justiția obedientă lui să lase în vigoare acest decret în noimebrie 2018. Restul liderilor politici au respirat ușurat și s-au bucurat – unii mai vocal, alții mai pe sub masă. Ambii – și Dodon, și Plahotniuc – vor rămâne în istoria recentă a Republicii Moldova ca detractori ai cauzei românești, ca niște pigmei profitori care au de câștigat din dominația politică/economică a fiefului cu veleități medievale pe nume Republica Moldova.
Astfel, pentru prima dată de la independența Republicii Moldova, declarată în 1991, în parlamentul de la Chișinău nu va exista un grup parlamentar unionist. E adevărat, vor exista câțiva deputați cu viziuni unioniste (mai degrabă voalate decât declarate), care au ajuns în parlament pe lista blocului ACUM. Din păcate, acestor deputați unioniști le va reveni doar rolul de a face în fiecare an de la tribuna parlamentului declarații tradiționale de Ziua limbii române, de Ziua votării Unirii Basarabiei cu România, de Ziua națională a culturii și de Ziua națională a României. Mai mult decât atât nu vor putea face nimic în parlamentul de la Chișinău. Nici măcar nu vor avea curajul să vorbească despre necesitatea imperioasă a Unirii Republicii Moldova cu România la foruri și în instituții politice internaționale. Știți de ce? Fiindcă nu vor fi autorizați de partidele pe lista cărora au acces în parlament. Noblesse oblige. Mai aproape de inima lor e mandatul și nu drapelul românismului.
Ce trebuie să facă unioniștii din RM? Lupta pentru Unirea Republicii Moldova cu România trebuie începută de la zero pe terenul politic totalmente ingrat. Unioniștii sunt obligați să se regăsească într-un proiect politic consolidat, pentru a reda speranțe alegătorilor români, unioniști din Republica Moldova. În fruntea acestul proiect politic trebuie să vină un lider puternic, capabil să-l ducă în fruntea primăriei Chișinău la alegerile locale din 2019, și pentru a pregăti accederea în parlamentul de la Chișinău a unui grup parlamentar consolidat de unioniști.
Responsabilitatea aceasta deloc ușoară poate fi asumată, din punctul meu de vedere, doar de un singur politician – numele lui este Traian Băsescu.
