CINE VA TRANȘA DIFERENDUL SECESIONIST DIN STÂNGA NISTRULUI?

CINE VA TRANȘA DIFERENDUL SECESIONIST DIN STÂNGA NISTRULUI?

02.09.2021

În 1992 la Nistru a avut loc un război de agresiune a Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova, care abia de-și declarase independența față de URSS, dar nu apucase a se uni cu România.

Context istoric. Fâșia teritorială din stânga Nistrului, un fel de zonă geografică populată de români în trecut în virtutea ”migrației transriverane” în căutare de pământuri mai mănoase, avea deja o istorie ideologică sovietică din 1924, unde pe același teritoriu, în coasta României Mari, se crease Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. De jure, teritoriul de dincolo de Nistru nu a aparținut României niciodată. În RASSM  epurările ideologice au fost declanșate în 1924 prin inventarea identității și limbii moldovenești, de unde suflarea românească, deseori prin jertfire de viață,  a fugit peste Nistru în România Mare, pentru a se salva de molima roșie. Orice încercare de afirmare a identității românești, a limbii române în RASSM a fost crunt persecutată de regimul sovietic comunist, au fost executați poeți, scriitori, învățători, preoți, oameni simpli. În 1940, la 28 iunie tancurile rusești au trecut Nistrul și au invadat Basarabia, iar regimul comunist din stânga Nistrului s-a extins cu mare ușurință și în dreapta Nistrului. Astfel, din 1944, după reocuparea Basarabiei de către sovietici, s-a produs ceea ce am numi azi ”transnistrizarea comunistă” – RASS Moldovenească s-a unit cu Basarabia și a format RSS Moldovenească, doar că fără sudul Basarabiei și Nordul Bucovinei, care prin abuz au trecut către RSS Ucraineană. Calapodul ideologic din stânga Nistrului a fost aplicat cu succes și în dreapta Nistrului: au urmat deportări, foametea organizată, epurările etnice, genocidul, deznaționalizarea prin construirea identității moldovenești, distincte de cea românească. În funcțiile de conducere în perioada sovietică în RSS Moldovenească erau promovați comuniști din stânga Nistrului. Circula și o vorbă pe timpul sovietic (o parabolă înrădăcinată în pofida cenzurii KGB-iste chiar în mediul intelectualilor): dacă vrei să fii ministru – trebuie să fii înalt, prost, și de peste Nistru. Sensul acestei ziceri explică perfect tendința timpului de promovare a mediocrităților obediente regimului, de preferință originari din stânga Nistrului, teritoriu sovietizat cu succes înaintea creării RSS Moldovenești.

În perioada sovietică teritoriul din stânga Nistrului a beneficiat de tratamente speciale de la centru, astfel acolo au fost concentrate toate uzinele și fabricile de importanță unională, inclusiv uzina de fabricare a armamentului. Strategia URSS era foarte simplă – în caz de demantelare a imperiului, teritoriul din stânga Nistrului, cu o structură demografică total modificată datorită politicilor de ”migrație controlată” (sute de mii de ruși au venit în stânga Nistrului în anii ”60 –”70 sub pretextul necesității forței de muncă în făbricile și uzinele de acolo), cu un potențial industrial puternic, teritoriul urma să devină o enclavă fidelă a Rusiei fără nicio ezitare.

Războiul de pe Nistru din 1992. Anume acest lucru s-a întâmplat în 1992, când sub pretextul fricii ca nu cumva Republica Moldova să se reunifice cu România, a fost declanșat conflictul militar de la Nistru cu implicarea forțelor milițienești, cu sprijinul armatei a 14-ea și a cazacilor. În acel conflict au fost măcelăriți sute de tineri recruți din Republica Moldova, care, unii din ei, au fost pur și simplu îmbarcați în autocare, fără arme, și trimiși la război.  Femei violate, copii maltratați și împușcați – atrocitățile comise de cazaci, de militarii ruși în războiul de pe Nistru sunt de o violență terifiantă.  Trădările unor responsabili de rang înalt, ale unor ofițeri, aflați cu simbrie în serviciul KGB, au dus inevitabil la pierderea definitivă a teritoriului din stânga Nistrului, ba mai mult ca atât, Tighina, cetatea lui Ștefan cel Mare de pe malul drept al Nistrului, acum este un cap de pod al separatiștilor și simbolul umilinței noastre naționale.

Acordul încheiat între Rusia și Republica Moldova în 1992 (Acordul Elțin – Snegur) statuează și azi menținerea Armatei a 14-ea cu un arsenal de 22 de mii de tone de muniții la Cobasna, iar forțele pacificatoare sunt alcătuite din militari ruși.

Consecințele războiului de pe Nistru. Cedările din partea Republicii Moldova s-au făcut începând cu 1992, iar încălcarea drepturilor omului în stânga Nistrului a fost o realitate care este valabilă și astăzi. Școlile cu predarea în limba română din stânga Nistrului continuă să fie persecutate  de regimul secesionist, elevii, părinții și copiii trec printr-un adevărat calvar. Cetățenilor le este încălcat dreptul la libera circulație, la proprietatea privată. Este cazul să amintim de martirii războiului de pe Nistru, membrii Grupului Ilașcu – Ilie Ilașcu, Alexandru Leșco, Andrei Ivanțoc și Tudor Popa, patru compatrioți de-ai noștri, care și-au petrecut  15 ani de viață în închisoarea din Tiraspol, Ilie Ilașcu fiind condamnat la moarte. Grație implicării comunității internaționale, sentința nu a fost dusă la executare, membrii grupului au fost eliberați, Ilie Ilașcu a ajuns cu dosarul de încălcare a drepturilor omului în regiunea secesionistă din stânga Nistrului la CEDO, Curtea a condamnat Federația Rusă în dosarul Ilașcu versus Rusia și Republica Moldova, dar Rusia nici până azi nu a executat hotărârea CEDO cu privire la despăgubirea membrilor grupului Ilașcu. Nici hotărârea CEDO cu privire la drepturile elevilor și părinților din școlile românești din stânga Nistrului, în care Federația Rusă este învinuită de implicare, nu a fost respectată de Rusia.

Timp de 30 de ani regimul separatist a reușit să se instituționalizeze: fără a fi recunoscut de comunitatea internațională, teritoriul separatist are identitate documentară (pașapoarte, acte de stare civilă), legislativ, executiv, instituții coercitive, propria monedă. Teritoriul consumă gratis gazele naturale din Rusia, punând datoria pe umerii Chișinăului oficial, organizează parade de ziua independenței (sic!) și este protejat de Rusia prin oficiali înalți, responsabilizați de problemele teritoriului secesionist. Federația Rusă, operând cu duble standarde, pe de o parte susține regimul separatist de la Tiraspol, pe de altă parte, declară ipocrit că respectă integritatea teritorială a Republicii Moldova. Această sintagmă, după  30 de ani, pur și simplu și-a pierdut sensul. Teritoriul Republicii Moldova, cu care aceasta a fost recunoscută internațional, nu este integru din 1992, iar Republica Moldova nu controlează administrativ niciun metru pătrat din stânga Nistrului, dar nici în Tighina. 

Între timp formatul de negocieri 5+2, din care administrația secesionistă face parte ca subiect de negocieri cu drepturi depline, bate pasul pe loc. Nici nu e de mirare. Federația Rusă exercită presiuni în cadrul formatului, ținând partea separatiștilor, Ucraina are acum propriile probleme legate de războiul din Donbas și anexarea Crimeei, iar SUA după retragerea din Afganistan și ultima declarație a președintelui  Biden precum că  SUA nu se va mai implica niciodată în afacerile interne ale vreunui stat, pare că va scoate definitiv subiectul diferendului înghețat din stânga Nistrului.

Contextul politic actual cu referire la problema teritoriului secesionist din stânga Nistrului. De-a lungul anilor subiectul legat de diferendul din stânga Nistrului (DSN – resping denumirea deja acreditată terminologic de ”Transnistria” – un termen incorect semantic și politic) s-a cronicizat, tranșarea lui se pare că nu va avea loc foarte curând, și asta din lipsa de voință, dar și viziune politică. Republica Moldova pe parcursul a 30 de ani a făcut cedări în favoarea separatiștilor fără să obțină absolut nimic în schimb. A cerut, dar nu i s-a dat! Și atunci, a cedat. Între timp școlile românești din stânga Nistrului activează în condiții de umilință totală: instituțiile au fost alungate din propriile sedii, managerii plătesc chiria și utilitățile pentru clădirile școlilor în bugetul separatist, părinții și elevii sunt mereu intimidați. Agricultorii proprietari de pământuri în stânga Nistrului nu-și pot cultiva terenurile, nu pot traversa cu tehnica agricolă podurile, cetățenii sunt verificați la intrarea și ieșirea de pe teritoriul secesionist de vameșii separatiști și pacificatorii ruși. Miliția continuă să aresteze și să dețină ilegal în închisorile separatiștilor funcționari,  cetățeni ai Republicii Moldova.

Republica Moldova îi documentează gratuit pe toți cetățenii din stânga Nistrului – astfel actele de identitate, buletine, pașapoarte biometrice, etc sunt emise pentru ei cu titlu de gratuitate. Astfel, se comite o discriminare din punct de vedere social a cetățenilor din dreapta Nistrului. Și aceasta este o cedare, rezultat al formatului 5+2.

În 2016 prin semnarea Memorandumului de la Berlin Republica Moldova a fost somată să recunoască necondiționat diplomele universității din Tiraspol, instituție care nu este supusă procedurilor de evaluare externă de către instituția de resort din Republica Moldova. Astfel, absolvenții universității din Tiraspol au acces la programele de mobilitate academică europeană, fără o adecvare a curriculei universitare la valorile europene. Din 2016 Republica Moldova a acceptat propunerea președintelui prin rotație a OSCE Franco Frattini de a inventa plăcuțe zise neutre pentru autovehiculele înregistrate în stânga Nistrului, cu care aceste automobile să poată circula în Uniunea Europeană. Plăcuțele de înmatriculare neutre nu înseamnă că aceste automobile au fost înregistrate cu plata taxelor vamale în Republica Moldova, sunt autovehicule aduse în stânga Nistrului neoficial, deci este pur și simplu vorba de legalizarea contrabandei cu automobile.  

De 30 de ani Republica Moldova nu-și controlează frontiera administrativă la Nistru. În cadrul formatului 5+2 Republica Moldova a făcut doar cedări din care a avut doar de pierdut.

Odată cu declanșarea conflictului din Estul Ucrainei, enclava separatistă din stânga Nistrului s-a pomenit  presată de administrațiile ucrainene, care au dorit să-și facă ordine la frontiera de pe Nistru. Ucraina a decis să-și fortifice vocea în negocierile sale cu Rusia pentru pacea din Donbas. Iar Chișinăul oficial se întâlnește recent cu Kozak, într-un demers total intransarent și neclar din punct de vedere al subiectelor discutate. Întrevederea Maiei Sandu cu Dmitrii Kozak, pe care tot ea l-a invitat la Chișinău, chiar dacă a încercat stângaci să scoată în prim plan  Ministerul de Externe și Integrare Europeană ca autor al invitației, s-a rezumat, de fapt, la acceptarea propunerii lui Kozak de a face presiuni asupra Ucrainei în sensul prelungirii termenului de valabilitate a plăcuțelor de înmatriculare tradiționale din stânga separatistă a Nistrului pe teritoriul Ucrainei. Zis și făcut, Ucraina s-a ținut de cuvânt și toate camioanele, automobilele cu proveniență din zona separatistă au fost întoarse de la frontiera ucraineană la 1 septembrie 2021.  În schimb ele vor putea traversa Republica Moldova până în ianuarie 2022. Ținând cont de comportamentul oficialilor de la Chișinău, eu nu exclud faptul că autovehiculele din stânga Nistrului vor circula încă mulți ani înainte pe teritoriul Republici Moldova. Noi nu cuoaștem ce subiecte au mai fost discutate de președintele Maia Sandu cu Dmitrii Kozak. Nu știm care sunt noile cedări ale Republicii Moldova în fața regimului separatist de la Tiraspol. Vladimir Kulminskii, vice-premier pentru ”reintegrare”, pare a fi foarte interesat să apropie soluționarea politică a diferendului secesionist din stânga Nistrului.   

Soluția tranșării diferendului din stânga Nistrului. Politicienii din Republica Moldova au un mare handicap în a propune o soluție definitivă pentru diferendul din stânga Nistrului. Cauza este foarte simplă: dacă propun federalizarea statului Republica Moldova – vor fi acuzați de trădare, dacă propun să renunțe la teritoriul secesionist – vor fi acuzați tot de trădare (cum să cedezi un teritoriu, o bucată de pământ etc.). Între timp teritoriul secesionist plus Tighina nu este controlat administrativ, și toată lumea bună se complace în a menține status quo-ul actual, vorba locului: important e să fie pace.

E nevoie de mult curaj și discernământ politic pentru a afirma/accepta tranșant următoarele:  

• Soluționarea politică a diferendului din stânga Nistrului la ora actuală nu este posibilă, dar nici acceptabilă, deoarece o astfel de ”soluționare” (oricare ar fi ea – federalizare, statut special în cadrul Republicii Moldova și alte aberații a la Kozak) va trage Republica Moldova cu ani-lumină în urmă.
• Orice reintegrare a teritoriului secesionist din stânga Nistrului va prejudicia economic, social, politic, uman Republica Moldova: Republica Moldova nu-și poate permite să ”înghită” o populație de circa 450 000 de cetățeni, fideli Federației Ruse, cu cetățenie rusă, nostalgică,  majoritar eurofobă/românofobă, cetățeni care printr-un singur vot  la parlamentare vor anula aspirațiile occidentale ale cetățenilor Republicii Moldova, aspirații construite cu eforturi extrem de mari de-a lungul celor 30 de ani de independență, fie ea și șubredă.
• Orice soluționare politică a diferendului prin incorporarea teritoriului secesionist în Republica Moldova va duce inevitabil la ”transnistrizarea” Republicii Moldova și la fortificarea economică, socială, mediatică, politică, dar mai ales militară, a prezenței Rusiei în coastele Uniunii Europene și ale României.

Și atunci, cum răspundem la întrebarea – ce e de făcut cu acest teritoriu secesionist din stânga Nistrului, care, jucându-se ”de-a statul independent” chiar a reușit să-și edifice, cu sprijinul Rusiei, o entitate statală aparte? În calitatea mea de intelectual, implicat în politica activă pe parcursul mai multor ani, pledând pentru Unirea Republicii Moldova cu România, consider că Unirea cu România trebuie să se producă în și cu teritoriul pe care Republica Moldova în controlează din punct de vedere administrativ – până la Nistru, iar pentru Tighina și satele din Zona de Securitate se vor iniția negocieri internaționale într-un nou format. Acel format de negocieri trebuie să includă în mod obligatoriu prezența României ca subiect internațional, stat membru al UE, prezența Ucrainei, a Uniunii Europene, a SUA, și, desigur, prezența Federației Ruse.  Deja care vor fi deciziile în rezultatul acestor negocieri – viitorul va arăta.

Această soluție este valabilă și pentru comportamentul politic al actualei guvernări, care NU trebuie să-și dorească soluționarea politică a diferendului din stânga Nistrului prin reincorporarea acelui teritoriu în Republica Moldova. Actuala guvernare trebuie să înțeleagă faptul că așa zisa ”Transnistrie” este un ditamai pietroi  de scufundat visul european al Republicii Moldova. A venit timpul să ne dezicem de acest teritoriu, care niciodată nu a fost românesc.  Veți întreba – dar ce facem cu românii de acolo?! Ce facem cu școlile românești?! Vă răspund. Cetățenii Republicii Moldova, care locuiesc în stânga Nistrului, și care își leagă speranțele de viitorul occidental al Republicii Moldova (fie prin Unirea cu România, fie prin aderarea la UE) trebuie să înțeleagă vanitatea rămânerii lor în zona secesionistă, și oricât de mult i-ar durea – trebuie să se mute pe malul drept al Nistrului, iar statul Republica Moldova să le asigure necondiționat absolut totul: loc de trai, loc de muncă, alocațiii, salarii, pensii. Școlile românești își vor pierde sensul aflării pe teritoriul secesionist. Înțeleg sacrificiul profesorilor de acolo și mă doare bătaia de joc, la care au fost supuși pe parcursul a 30 de ani. Dar nu poți edifica școală și identitate românească sub baioneta unui kalașnikov, țintind spre copii, părinți și dascăli.

Bănuiesc că acest editorial va supăra foarte multă lume bună. Am responsabilitatea de a fi nu doar liber gânditor, ci și de a propune soluții viabile, clare, pentru a nu eterniza speranțe deșarte prin bâlbâială politică dulceagă. Între timp Nistrul își duce lin apele sale, iar cu ele – promisiuni, speranțe, vise ratate și destine sfârtecate.