DEMNITATEA NAȚIONALĂ  PIERDUTĂ  PE  CĂRAREA INDEPENDENȚEI

DEMNITATEA NAȚIONALĂ  PIERDUTĂ  PE  CĂRAREA INDEPENDENȚEI

 26.08.2022

 Independență declarată ezitant și tardiv.

 Încă un an ne mai îndepărtează de cel 27 august 1991, când o mare de oameni, reuniți în Piața Marii Adunări Naționale, au cerut independența republicii socialiste moldovenești, iar parlamentul, după o ezitare de mai multe zile, a adoptat într-un sfârșit Declarația de independență a Republicii Moldova. Nu voi uita niciodată, cum stăteam cu urechea la aparatul de radio, iar unda publică transmitea doar muzică clasică. Noi așteptam barem vreo noutate legată de decizia politică a parlamentarilor moldoveni. Țările Baltice, Ucraina (chiar și Transnistria!) își declaraseră deja independența, iar aici, la Chișinău, aveam senzația că o ezitare plutește în aer și nu știam la ce să ne așteptăm.

Într-un sfârșit, inclusiv sub presiunea mulțimii din PMAN, parlamentul a adoptat Declarația de independență. Eram tineri atunci, totuși, eu la cei 29 de ani realizam că doar reunirea urgentă cu România ne putea asigura un parcurs sigur pe viitor.

Am afirmat de mai multe ori că declararea independenței Republicii Moldova a fost pentru mine o mare decepție. Nu eram politician, eram un simplu cetățean informat, fusesem educată într-o familie de profesori, cu profunde convingeri identitare românești, moștenite inclusiv de la bunicii pe linia paternă și maternă. Despre România se vorbea deschis în familia mea. Aveam cărți românești în casă, la televizor captam nestingherit TVR (Cahul e doar la 3 km de Prut). Bunicii și tata vorbeau des despre foametea organizată, despre exproprierea averilor de către ruși. Fraza ”Cu românii a fost foarte bine, iar cu rușii e un dezastru”, repetată atât de des de bunici și de părinți, sprijinită cu exemple din istoria familiei mele, mi-a format convingerile mele de viață.

În 1991 mi-am dorit puternic Unirea cu Țara.

 Suita de declarații de independență ale fostelor republici sovietice după destrămarea URSS era un lucru firesc pentru acele republici, deoarece ele aveau propria istorie a statalității, cu vechi constituții, la care au revenit ulterior. Cazul Republicii Moldova era cu totul deosebit: fosta republică sovietică NU a avut o istorie proprie, nu prezenta o formațiune statală națională distinctă, istoria teritoriului fiind strâns legată de cea a edificării națiunii române moderne.

Pe parcursul secolului XIX Basarabia a fost o gubernie rusească, supusă unui profund proces de deznaționalizare și de rusificare, în secolul XX Basarabia a reușit doar timp de 22 de ani să fie împreună cu Țara noastră România (1918-1940), pe parcursul  a 18 ani tot gubernie rusească a fost (1900-1918) și timp de 48 de ani a fost parte a ocupației sovietice rusești (1944-1991).

La 27 august 1991 cei adunați în PMAN încercau să se consoleze cu faptul că declararea independenței este o desprindere de URSS și  că Unirea cu România va urma curând. Îmi amintesc cât de mult mi-am dorit să părăsesc atunci tânărul stat.  Am prezis de fapt că tranziția va dura, că nu ne vom mai uni cu România, că orice stare de provizorat riscă să se permanentizeze prin rutină, care urma să anihileze complet elanul de emancipare națională.

Azi constat că intuiția nu m-a înșelat. La 31 de ani din acel an 1991 realizăm că administratorii politici ai Republicii Moldova, în mare parte foști nomenclaturiști comuniști și kgb-iști, s-au complăcut în a avea propriul fief, cu instituții pe care să le controleze, cu business imperisabil grație drenării banilor din bugetul public, cu posibilități nelimitate de îmbogățire ilicită, făptașii fiind protejați prin tradiție de o impunitate cronică.

În loc de felicitare.

Niciodată nu am ”celebrat” independența Republicii Moldova. Un gust amar, dar și o senzație de datorie neîmplinită față de bunicii și de prinții mei îmi macină sufletul. Nu am reușit nimic în acești 31 de ani:  majoritatea cetățenilor dintre Prut și Nistru nu au mai devenit români – făcându-și fariseic acte de identitate românești pentru a putea munci legal în UE spun că sunt moldoveni și vorbesc limba moldovenească, votează pro-Rusia și îl venerează pe Putin. Administratorii politici ai Republicii Moldova le țin hangul: unii stau cu mâna întinsă către România pentru ajutoare, se roagă lui Dumnezeu ca să reziste ucrainenii în războiul genocidar al Rusiei împotriva Ucrainei, alții, coloana a cincea a Rusiei,  pregătesc flori și colaci pentru ocupanții ruși, în caz dacă aștia ajung la Chișinău, și, tot tacâmul pentru ca Republica Moldova să existe ca STAT INDEPENDENT. Qui prodest?

Spre regret, cetățenii Republicii Moldova, din lipsa de educație istorică, de memorie genetică, de discernământ, de demnitate națională românească, au ales drumul independenței, dar de fapt, acesta independență nu aduce! Cu o zonă secesionistă la care administratorii politici ai Republicii Moldova nu vor să renunțe (Transnistria), cu o autonomie inutilă și nejustificată (UTA Gagauz Yeri), cu jumătăți de măsură în discursuri și acțiuni politice, Republica Moldova este condamnată la mulți-mulți ani de rătăcire existențială, sfâșiată fiind de crize politice, de depopulare, de incapacități economico-financiare, administrative și securitare.

Unirea Republicii Moldova în hotarele sale până la Nistru (zona de dincolo de Nistru niciodată nu a fost pământ românesc), o unire cât mai grabnică – este singura, inebranlabila opțiune politică, economică, securitară pentru supraviețuirea cetățenilor care locuiesc între Prut și Nistru, în condițiile vitregi ale schimbărilor ce vin, urmare a războiului din regiune.

Din păcate, nici acest război nu a accelerat rezolvarea problemei identitare în Republica Moldova, spre deosebire de Ucraina, unde rușii se declară ucraineni, după ce au simțit pe propria piele genocidul comis de armata lui Putin.

La cei 31 de ani ai ”independenței” Republicii Moldova eu spun: Slavă Ucrainei și eroilor săi! Să înfăptuim, cât încă nu e târziu, Unirea Republicii Moldova cu România!