HORA LA CAHUL


Dansul este expresia artistică a habitatului unui popor. Actualmente varietatea de stiluri coregrafice este atât de prolifică, încât s-a vărsat foarte multă cerneală pentru a elabora teorii coregrafice, a scrie istorii ale dansurilor etc. Bogăţia tradiţiilor lumii în acest sens nu cred să fie posibil de studiat amănunţit într-o singură viaţă de om. La români dansul este sursa existenţei la bine şi la rău, dar este şi trezoreria istoriei unui popor.

Din păcate, vremuri grele s-au abătut peste colţul nostru de meleag, vremuri ce au surpat bogăţia spirituală şi culturală a românilor basarabeni, izolaţi volens nolens de Ţara-Mamă. În căutarea pâinii de toate zilele au pornit românii din Basarabia prin lume, exilându-se benevol în fostele imperii de altă dată: Rusia, Turcia, Italia şi alte ţări, în care au acceptat să fie, de cele mai deseori, sclavi, căci mentalitatea de ţăran şerb nu poate fi eradicată peste noapte. Au plecat la munci şi, se zvoneşte că trântesc pe acolo nişte petreceri şi nunţi în stil românesc basarabean, astfel, cică, nelepădându-se de tradiţiile neamului. Iar aici, pe acest petec de pământ, bântuit de vânturi neo-comuniste şi neo-imperialiste, ce mai rămâne? Mai rămâne hora satului…

…Picioarele abia de ating asfaltul obosit, trasând în aer ciudăţenii de artificii – ochii nu reuşesc să urmărească mişcările pe cât de migăloase, pe atât de încingătoare ale dansatorilor. Mintea încearcă să plaseze aceste mişcări într-un sistem pe care corpul l-ar putea reproduce ulterior – însă tot degeaba, şi atunci, îmi vine în cap un termen nou – balet popular românesc. Coregrafii de vocaţie vor râde de acest termen, însă eu una nu pot să găsesc vreo definiţie pentru fascinaţia pe care o încerc atunci când privesc dansând românii din sudul Basarabiei – din judeţul Cahul. Iată că la Cahul, deja timp de mai bine de 10 ani, în fiecare duminică în centrul orăşelului balnear localnicii vin la horă – horă adevărată cu muzică „live”, unde protagonişti sunt nu artişti de meserie, ci locuitorii Cahulului şi ai satelor din preajmă. În fiecare vară obişnuiesc să mă întorc în orăşelul de baştină, unde mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa.

Sejurul meu nu este niciodată complet dacă duminica nu asist, în calitate de spectator, împreună cu alţi oaspeţi ai staţiunii balneare, la hora oraşului. Sună inedit – hora oraşului şi nu a satului. Hora de la Cahul este un adevărat spectacol, ce ar merita să fie mediatizat de presă şi televiziune, însă nu am văzut până acum la TV decât secvenţe de la festivalul internaţional „Nufărul alb”, o specialitate a locului. Nu ştiu dacă s-a mai păstrat vie tradiţia horei satului în localităţile Moldovei. Prea pustii au rămas aşezările rurale pentru a se mai preocupa şi de aşa ceva. Manifestările artistice declanşate de Caravela culturii au avut poate un efect de trezire, însă, iată, despre hora de la Cahul, nu a scris nimeni niciodată, dar cred că această bijuterie a folclorului românesc merită, cel puţin, un articol de ziar.

S-a schimbat hora de la Cahul. Acum zece ani pe platoul de dans, improvizat în centrul orăşelului, se formau câte cinci-şase cercuri mari, de nu era loc unde să cadă un măr, plus publicul spectator care era şi el numeros – aranjat cuminte pe perimetrul pieţei. Dansatorii acopereau toate ariile de vârstă – de la septagenari până la adolescenţi firavi ca trestia. Se dansa în cerc, se dansa în perechi, îmbulzeala servea drept semn al popularităţii horei de la Cahul. Anul acesta s-a schimbat ceva…

Muzica românească ce se revărsa pe străzile orăşelului balnear m-a făcut să ies rapid din casă, ca nu cumva să ratez anul acesta „ediţia hora-2007”. Când m-am apropiat de platoul de dans, am constatat cu mirare că la horă au venit mai puţini participanţi şi mai puţini spectatori. Solista avea un repertoriu atât de săltăreţ, atât de „dansabil”, încât nu putea să lase indiferent un dansator din sudul Moldovei.  Eu tot mă întrebam – unde-s dansatorii din ceilalţi ani? Abia către ora nouă seara s-au format două cercuri de dansatori, şi atunci, am pus în funcţiune opţiunea „video” de la telefonul mobil. Studiam atent vârsta horiştilor – doar tineret! Mă bucuram în sufletul meu că flamura vie a tradiţiei de la sud nu piere – adolescenţi şi tineri de 18-25 ani cu atâta iscusinţă improvizau parabole coregrafice inedite, încât ar fi jenat orice dansator profesionist. În grupuri câte patru-cinci, tinerii se alăturau cercurilor formate, mai întâi modest, în pas de dans uşor de urmat la prima vedere, iar apoi tot mai îndrăzneţ până ce se declanşa iureşul. Şi atunci – o, minune: picioarele ziceau adio asfaltului, şi începeau figurile de pilotaj coregrafic înalt – tinerii, traşi ca prin inel, de parcă ar fi fost selectaţi şi antrenaţi de cel mai pretenţios maestru, cu o uşurinţă angelică se desprindeau de pământ pentru a-l atinge din zbor, ba în vârful degetelor, ba în călcâi, exaltând privirile celor din jur. Un grup de tineri, judecând după stilul de dans, cred că erau din Slobozia Mare, formaseră cercul lor aparte, şi, intuind camerele de luat vederi ale estivanţilor din staţiunea balneară, au improvizat o bătută mărunţică de au ruşinat orice colectiv academic de dans. Mi-am zis – frumuseţea are baştină – frumuseţea s-a născut în tradiţia autentică, ce se transmite din generaţie în generaţie. Niciodată, judecând după ţinuta vestimentară – blugi, tricouri şi adidaşi, – nu aş fi presupus că aceşti tineri sunt purtători ai unei perle coregrafice inegalabile. Deci, pe lângă tinerii pasionaţi de internet, calculator şi discoteci, mai sunt unii care, aidoma legendei Graalului, au menirea sacră de a transmite patrimoniul folcloric generaţiilor următoare.

La un moment dat m-am întors la gândul despre vârsta dansatorilor – da, sunt mulţi tineri, însă unde le sunt părinţii şi buneii? Am depistat cu greu câţiva dansatori de vârstă medie, iar de vârstă înaintată – deloc. Părinţii tinerilor dansatori erau lipsă. Ei dansează (dacă mai dansează) prin Italii, Portugalii, Spanii şi Grecii.

Au rămas copiii lor să anime hora de la Cahul. Ce e de făcut pentru a-i întoarce pe fii rătăciţi la vetrele lor, la copiii lor şi părinţii ce şi-au tot scurs ochii de aşteptare? Modul de viaţă nomad nu era în obişnuinţa românului! Această adevărată ciumă a pustietăţii s-a abătut asupra meleagului nostru şi a devastat casele, familiile, speranţele, lăsând să dispară horele din sat. Vanitas vanitatis – deşertăciunea deşertăciunilor, demonul părăsirii a pus stăpânire pe sufletul românului basarabean, acesta lepădându-se de copii şi părinţi, de casă şi de neam.

„Pustii sunt horele din sat” – versul lui Eminescu este de o actualitate devastatoare, astăzi, la începutul mileniului trei, se întâmplă ceva foarte grav cu românii din Basarabia, iar bestia trădării şi a lepădatului de Dumnezeu îi macină pe dinăuntru. Rătăciţi între doine şi dolari, prostiţi de venetici şi guvernanţi, crucificaţi de vămi şi ambasade, prădaţi de preşedinţi şi cerşetori, au luat românii basarabeni, iar printre ei şi scumpii mei cahuleni, calea pribegiei. Se întorc doar „în vacanţă”, pentru a-şi trata mădularele bolnave, ca mai apoi, să se întoarcă la „stăpâni” şi să-şi plieze spatele în continuare, pe frunte lipită fiindu-le porecla, oarecum mai modernă a timpului, „stranieri” – în traducere din italiană – străinii. Străini sunt aceşti români basarabeni, s-au înstrăinat de istorie, căci ei au fost cei care au stat în Piaţa Marii Adunări Naţionale în 1989, iar acum au dat bir cu fugiţii, lăsând pe seama copiilor gospodăria, casa şi hora din sat.

…Hora de la Cahul este piatra nestemată a Sudului Basarabiei. Expresie artistică a tradiţiilor coregrafice din Slobozia Mare, Alexandru Ioan Cuza, Manta, Văleni, Giurgiuleşti, acest fenomen supravieţuieşte timpurilor de restrişte şi a devenit un veritabil simbol al orăşelului, care, pe lângă apele tămăduitoare pentru corpul omului, oferă gratuit oaspeţilor staţiunii balneare „Nufărul Alb” o fascinantă evadare în lumea dansului popular românesc.

Ana Guțu

Doctor, profesor universitar

 

Publicat în hebdomadarul Literatura şi arta, octombrie, 2007