Category Archives

Interviu realizat de Victoria Popa pentru Gazeta de Chișinău.

1. Cât de necesară este acum o lege a lustrației în Republica Moldova?

Adoptarea Legii lustrației a fost o necesitate imperioasă încă din primele zile de existență a statului independent Republica Moldova. Odată cu trecerea anilor mulți din călăii regimului comunist-sovietic nu mai sunt în viață și au scăpat de pedepse, sau, unii din ei, dar și descendenții lor, s-au perindat la putere în funcții elective centrale și locale. Totuși, pentru o Lege a lustrației mereu va fi timp în Republica Moldova.

 2. Cât de reală ar fi realizarea unui proces al lustrației în prezent în Republica Moldova?

Pentru adoptarea Legii lustrației e nevoie de voință politică și o majoritate parlamentară simplă. Majoritate confortabilă parlamentară în prezent, dar din câte înțeleg, nu există nici voință, nici prioritate politică în mijlocul guvernanților actuali. Mai mult decât atât, consider că odată cu o Lege a lustrației trebuie adoptată neapărat și Legea cu privire la restituirea proprietăților confiscate de regimul comunist sovietic, fără o astfel de lege nici nu vom fi primiți în UE, deoarece în Republica Moldova a fost, și prin perpetuarea nesoluționării restituirilor de proprietăți confiscate de regimul sovietic, se încalcă dreptul la proprietate, unul din drepturile fundamentale înscris în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care Republica Moldova este parte.

 3.În ce relație ați fost cu KGB?

Nu am avut nicio relație de colaborare cu KGB-ul sovietic, dimpotrivă, am avut dosar la KGB, deoarece aveam rude apropiate în România, iar bunicul meu a fost jandarm în perioada României Mari, și chiar dacă a supraviețuit deportărilor, a fost asasinat în propria casă la comanda autorităților comuniste în 1982. Și azi caut dreptate pentru reabilitarea memoriei bunicului meu pe linie paternă.

4.În domeniul Dvs. de activitate ce influență avea această structură odioasă?

 Am făcut studii de limbi străine, iar studenții cunoscători de limbi moderne erau urmăriți îndeaproape de structurile KGB. Din cauza libertății mele de exprimare, chiar dacă am absolvit cu eminență facultatea, nu-mi puteam găsi loc de muncă pe potriva competențelor mele. După declararea independenței Republicii Moldova am optat pentru sectorul privat, deoarece instituțiile publice mișunau de foști colaboratori ai KGB, foști nomenclaturiști, care apreciau servilismul și obediența. Eu, fiind educată în spiritul demnității naționale românești într-o familie de profesori, cu bunici latifundiari, rămași fără averi în urma colectivizării, am spiritul liber gânditor și țin mult la libertatea mea. Iată de ce nu m-am încadrat în instituțiile publice de învățământ superior. Țin minte că am participat la un concurs de ocupare a postului de lector de limbă franceză la USM și din cauza că am prezentat cea mai bună lecție publică cu studenții și aveam șanse să susțin acest concurs, rectorul USM de atunci, Boris Melnic, a anulat concursul motivând că nu mai aveau nevoie de lector de limbă franceză. Iar în 1989, participând activ la promovarea limbii române, pledând public în instituția unde activam (Universitatea Agrară), nu am fost promovată la concursul pentru ocuparea funcției de lector de limbă franceză, fiind învinuită în ședința senatului acestei instituții de naționalism.

Toate aceste întâmplări mi-au marcat negativ cariera mea profesională, acum tinerii trebuie să fie fericiți că nu mai există astfel de impedimente și pot să-și dezvolte un parcurs profesional de invidiat în plină libertate. În numele libertății, și pentru ca să nu se mai repete oprimările, genocidul comunist/sovietic, trebuie să avem adoptată o Lege a lustrației, chiar dacă am întârziat cu 31 de ani.

FRĂȚIA NECONDIȚIONATĂ A ROMÂNIEI VERSUS ETERNA „ECHILIBRISTICĂ” A REPUBLICII MOLDOVA

 10.11.2021

 România, stat membru al UE și NATO, Țara noastră istorică, de la declararea independenței Republicii Moldova în 1991, a fost mereu alături de noi – cetățenii Republicii Moldova, de la primele poduri de flori până la proiectele infrastructurale, economice, instituționale de anvergură. Indiferent de culoarea politică a guvernărilor din România – Republica Moldova a fost și este prioritatea numărul unu într-o relație bilaterală privilegiată, strategică, frățească. Așa vede România rolul său: a ajuta și a sprijini mereu, necondiționat Republica Moldova în anevoiosul său parcurs de la post-comunism spre stat de drept, democrație și libertate.

Republica Moldova la nivel de guvernanți, care s-au perindat timp de 30 de ani, a avut mai degrabă un comportament de copil ingrat, acceptând orice tip de ajutor din partea României, răspunzând deseori cu un ”mulțumesc” în vorbe, dar cu  dispreț în fapte.

Proverbiala zicere a fostului premier agrarian Sangheli ”România nu ne-a dat niciun ”karandaș” (creion – în limba rusă) și azi se află pe buzele nostalgicilor sovietici, ale politicienilor de stânga/moldoveniștilor, care urăsc România, tot ce este românesc, și nu se sinchisesc să afișeze public aceste atitudini. Unii din ei sunt deputați în parlament, nu vorbesc limba română – limba oficială a statului și purced la gesturi fățișe de românofobie.

Au existat și perioade în care guvernările zise pro-europene au încercat să schimbe paradigma: relațiile cu România căpătau o deschidere frățească, aveau loc vizite reciproce, ședințe comune ale guvernelor, și România oficială venea cu asistență generoasă, făcea lobby pentru Republica Moldova în instituțiile europene. Însă, consider că niciodată relația bilaterală Republica Moldova – România nu a livrat o prestație sinceră, un angajament frățesc necondiționat din partea oficialilor Republicii Moldova. Or, din cauza lipsei voinței politice a oficialilor pro-europeni nici azi nu avem un spațiu comunicațional comun cu România, nu avem ecartament feroviar european, nu avem o autostradă Chișinău-București, nu avem gaze prin conducta Iași-Chișinău, nu avem energie electrică de la centrala din Cernavodă. Cu excepția fenomenului cultural, educațional și științific, cooperarea Republica Moldova – România mai are foarte multe restanțe.

Voi trece peste episodul Voronin și Dodon – nu ai de unde extrage măcar un firicel de românism din acești doi lideri pro-ruși/moldoveniști, iar unde dragoste nu e – nimic nu e.

În 2009 coaliția pro-europeană în frunte cu premierul Filat a reușit prea puține fapte pe dimensiunea cooperării bilaterale a Republicii Moldova cu România. TVR România așa și nu a mai revenit pe ecranele televizoarelor, a venit TVR Moldova, care consumă foarte mulți bani din bugetul TVR, iar spațiul mediatic al Republicii Moldova a fost invadat de televiziuni de partid, de televiziuni rusești, prin care este difuzată propaganda regimului autoritar al lui Putin. Guvernul pro-european al lui Filat și Leancă nu au fost deranjați de problematica creării spațiului comunicațional românesc comun.  Un lucru e cert: a stat în puterea lor să rezolve această problemă.

Aceste guverne din 2009-2014 nu au fost în stare să valorifice nici cele 100 de milioane de Euro, oferiți de România cu titlu de grant pentru proiecte infrastructurale. Incapacitatea administrativă, competiția între partidele de la guvernare pentru controlul banilor au făcut să tergiverseze investiții non-rambursabile importante. Au urmat ani de instabilitate și incertitudine.

Abia în 2021, în iulie, în Republica Moldova a venit la guvernare un partid zis pro-european, cu ambiții de reforme structurale și luptă împotriva corupției, în care cetățenii și-au pus încrederea. E adevărat, noua putere de la Chișinău este susținută ferm de partenerii de dezvoltare, de instituțiile europene și, desigur, de România. România a venit cu noi ajutoare pentru a face față luptei împotriva pandemiei Covid-19, a fost semnată și o Foaie de parcurs bilaterală, care, din punctul meu de vedere, putea să fie mult mai ”frățească” din perspectiva identitară, dar, putem presupune că și de această dată Chișinăul oficial a făcut ”echilibristică” politică, un fel de mers pe sârmă întinsă între Vest și Est.

O altă dovadă a acestei politici de pseudo-echilibru pe sârma întinsă servește ”rezolvarea a la moldave” a crizei gazelor. Contractul absolut defectuos, încheiat de Republica Moldova cu Gazpromul pe 5 ani, acceptarea de a plăti datoriile către Gazprom (circa 700 milioane dolari, o datorie fără audit, absolut neclară) doar ca să ajungă gazele naturale și în regiunea separatistă de dincolo de Nistru – reprezintă un afront pentru speranța noastră de a ne rupe definitiv de șantajul economic rusesc.

Ministrul infrastructurii Andrei Spânu a anunțat triumfal că și conexiunea electrică Vulcănești – Chișinău va rezolva conectarea Republicii Moldova la resursele electrice românești. Doar că proiectul în valoare de 270 de milioane de Euro va fi realizat de o firmă….indiană! La licitație a participat și o întreprindere românească, dar a fost selectată firma din India! Orice cetățean cu minim de discernământ ar pune la îndoială această alegere! De ce a fost descalificată întreprinderea din România?! Dacă suntem frați, ne vizităm și ne declarăm intenții de colaborare strânsă – ar fi bine și să acționăm ca niște frați.

La 1 decembrie 2021 România a sărbătorit Ziua sa Națională – Marea Unire din 19918, opera desăvârșită a națiunii române. Am fost cel puțin mirată, că președinta Republicii Moldova Maia Sandu a vizitat Bucureștiul nu la 1 decembrie, ci cu două săptămâni înainte de sărbătoarea națională, atunci când puterea de la București era în plină criză politică. Ar fi fost corect ca Maia Sandu să fie la București pe 1 decembrie, așa cum a venit și președintele Klaus Iohannis la 27 august, onorând cu prezența sa ceremonia celor 30 de ani de independență a Republicii Moldova.

Prestația ministrului de externe și al integrării europene Nicu Popescu la Moscova a decepționat românii din Republica Moldova – să nu uităm că circa un milion de cetățeni de aici dețin cetățenia României și au pașapoarte românești. Dorind să se țină bine pe sârma întinsă între Vest și Est Popescu a afirmat zelos la un post de radio rusesc că Unirea Republicii Moldova cu România nu este dorită de o majoritate a cetățenilor Republicii Moldova. Jurnaliștii ruși mereu au avut abilitatea să scoată din politicienii moldoveni esența gândirii lor ideologice.

Toate aceste exemple, pe lângă multe altele, ne demonstrează faptul că Republica Moldova la nivel politic este prizoniera luptelor viscerale pentru putere – o putere sterilă, fără obiective strategice, fără viziuni realiste și realizabile pentru cetățenii rămași între Prut și Nistru, rămași captivi într-o zonă de insecuritate economică, socială, sanitară, militară. Nu poți construi un stat prosper în condițiile incapacității totale de administrare a instituțiilor statului, de hemoragie a resursei umane, și, mai ales, în condițiile unei crize identitare profunde, pe care politicienii vor să o evite, făcând echilibristică pe sârma geopolitică  întinsă între Vest și Est.