opinii/politic/PUN

FRĂȚIA NECONDIȚIONATĂ A ROMÂNIEI VERSUS ETERNA „ECHILIBRISTICĂ” A REPUBLICII MOLDOVA

Posted by anagutu on

FRĂȚIA NECONDIȚIONATĂ A ROMÂNIEI VERSUS ETERNA „ECHILIBRISTICĂ” A REPUBLICII MOLDOVA

 10.11.2021

 România, stat membru al UE și NATO, Țara noastră istorică, de la declararea independenței Republicii Moldova în 1991, a fost mereu alături de noi – cetățenii Republicii Moldova, de la primele poduri de flori până la proiectele infrastructurale, economice, instituționale de anvergură. Indiferent de culoarea politică a guvernărilor din România – Republica Moldova a fost și este prioritatea numărul unu într-o relație bilaterală privilegiată, strategică, frățească. Așa vede România rolul său: a ajuta și a sprijini mereu, necondiționat Republica Moldova în anevoiosul său parcurs de la post-comunism spre stat de drept, democrație și libertate.

Republica Moldova la nivel de guvernanți, care s-au perindat timp de 30 de ani, a avut mai degrabă un comportament de copil ingrat, acceptând orice tip de ajutor din partea României, răspunzând deseori cu un ”mulțumesc” în vorbe, dar cu  dispreț în fapte.

Proverbiala zicere a fostului premier agrarian Sangheli ”România nu ne-a dat niciun ”karandaș” (creion – în limba rusă) și azi se află pe buzele nostalgicilor sovietici, ale politicienilor de stânga/moldoveniștilor, care urăsc România, tot ce este românesc, și nu se sinchisesc să afișeze public aceste atitudini. Unii din ei sunt deputați în parlament, nu vorbesc limba română – limba oficială a statului și purced la gesturi fățișe de românofobie.

Au existat și perioade în care guvernările zise pro-europene au încercat să schimbe paradigma: relațiile cu România căpătau o deschidere frățească, aveau loc vizite reciproce, ședințe comune ale guvernelor, și România oficială venea cu asistență generoasă, făcea lobby pentru Republica Moldova în instituțiile europene. Însă, consider că niciodată relația bilaterală Republica Moldova – România nu a livrat o prestație sinceră, un angajament frățesc necondiționat din partea oficialilor Republicii Moldova. Or, din cauza lipsei voinței politice a oficialilor pro-europeni nici azi nu avem un spațiu comunicațional comun cu România, nu avem ecartament feroviar european, nu avem o autostradă Chișinău-București, nu avem gaze prin conducta Iași-Chișinău, nu avem energie electrică de la centrala din Cernavodă. Cu excepția fenomenului cultural, educațional și științific, cooperarea Republica Moldova – România mai are foarte multe restanțe.

Voi trece peste episodul Voronin și Dodon – nu ai de unde extrage măcar un firicel de românism din acești doi lideri pro-ruși/moldoveniști, iar unde dragoste nu e – nimic nu e.

În 2009 coaliția pro-europeană în frunte cu premierul Filat a reușit prea puține fapte pe dimensiunea cooperării bilaterale a Republicii Moldova cu România. TVR România așa și nu a mai revenit pe ecranele televizoarelor, a venit TVR Moldova, care consumă foarte mulți bani din bugetul TVR, iar spațiul mediatic al Republicii Moldova a fost invadat de televiziuni de partid, de televiziuni rusești, prin care este difuzată propaganda regimului autoritar al lui Putin. Guvernul pro-european al lui Filat și Leancă nu au fost deranjați de problematica creării spațiului comunicațional românesc comun.  Un lucru e cert: a stat în puterea lor să rezolve această problemă.

Aceste guverne din 2009-2014 nu au fost în stare să valorifice nici cele 100 de milioane de Euro, oferiți de România cu titlu de grant pentru proiecte infrastructurale. Incapacitatea administrativă, competiția între partidele de la guvernare pentru controlul banilor au făcut să tergiverseze investiții non-rambursabile importante. Au urmat ani de instabilitate și incertitudine.

Abia în 2021, în iulie, în Republica Moldova a venit la guvernare un partid zis pro-european, cu ambiții de reforme structurale și luptă împotriva corupției, în care cetățenii și-au pus încrederea. E adevărat, noua putere de la Chișinău este susținută ferm de partenerii de dezvoltare, de instituțiile europene și, desigur, de România. România a venit cu noi ajutoare pentru a face față luptei împotriva pandemiei Covid-19, a fost semnată și o Foaie de parcurs bilaterală, care, din punctul meu de vedere, putea să fie mult mai ”frățească” din perspectiva identitară, dar, putem presupune că și de această dată Chișinăul oficial a făcut ”echilibristică” politică, un fel de mers pe sârmă întinsă între Vest și Est.

O altă dovadă a acestei politici de pseudo-echilibru pe sârma întinsă servește ”rezolvarea a la moldave” a crizei gazelor. Contractul absolut defectuos, încheiat de Republica Moldova cu Gazpromul pe 5 ani, acceptarea de a plăti datoriile către Gazprom (circa 700 milioane dolari, o datorie fără audit, absolut neclară) doar ca să ajungă gazele naturale și în regiunea separatistă de dincolo de Nistru – reprezintă un afront pentru speranța noastră de a ne rupe definitiv de șantajul economic rusesc.

Ministrul infrastructurii Andrei Spânu a anunțat triumfal că și conexiunea electrică Vulcănești – Chișinău va rezolva conectarea Republicii Moldova la resursele electrice românești. Doar că proiectul în valoare de 270 de milioane de Euro va fi realizat de o firmă….indiană! La licitație a participat și o întreprindere românească, dar a fost selectată firma din India! Orice cetățean cu minim de discernământ ar pune la îndoială această alegere! De ce a fost descalificată întreprinderea din România?! Dacă suntem frați, ne vizităm și ne declarăm intenții de colaborare strânsă – ar fi bine și să acționăm ca niște frați.

La 1 decembrie 2021 România a sărbătorit Ziua sa Națională – Marea Unire din 19918, opera desăvârșită a națiunii române. Am fost cel puțin mirată, că președinta Republicii Moldova Maia Sandu a vizitat Bucureștiul nu la 1 decembrie, ci cu două săptămâni înainte de sărbătoarea națională, atunci când puterea de la București era în plină criză politică. Ar fi fost corect ca Maia Sandu să fie la București pe 1 decembrie, așa cum a venit și președintele Klaus Iohannis la 27 august, onorând cu prezența sa ceremonia celor 30 de ani de independență a Republicii Moldova.

Prestația ministrului de externe și al integrării europene Nicu Popescu la Moscova a decepționat românii din Republica Moldova – să nu uităm că circa un milion de cetățeni de aici dețin cetățenia României și au pașapoarte românești. Dorind să se țină bine pe sârma întinsă între Vest și Est Popescu a afirmat zelos la un post de radio rusesc că Unirea Republicii Moldova cu România nu este dorită de o majoritate a cetățenilor Republicii Moldova. Jurnaliștii ruși mereu au avut abilitatea să scoată din politicienii moldoveni esența gândirii lor ideologice.

Toate aceste exemple, pe lângă multe altele, ne demonstrează faptul că Republica Moldova la nivel politic este prizoniera luptelor viscerale pentru putere – o putere sterilă, fără obiective strategice, fără viziuni realiste și realizabile pentru cetățenii rămași între Prut și Nistru, rămași captivi într-o zonă de insecuritate economică, socială, sanitară, militară. Nu poți construi un stat prosper în condițiile incapacității totale de administrare a instituțiilor statului, de hemoragie a resursei umane, și, mai ales, în condițiile unei crize identitare profunde, pe care politicienii vor să o evite, făcând echilibristică pe sârma geopolitică  întinsă între Vest și Est.

Despre criza energetică și prețul libertății

Posted by on
Despre criza energetică și prețul libertății

📢Despre criza energetică și prețul libertății.

⭕Republica Moldova nu a fost niciodată independentă cu adevărat de la 1991 încoace. Războiul de la Nistru, care a generat o zonă separatistă necontrolată, utilizată de Rusia pentru contrabandă și șantaj economico-politic, a suspendat independența Republicii Moldova pentru mulți ani înainte.

❌Stânca inconturnabilă a umilinței Republicii Moldova au fost și sunt resursele energetice. Din cauza complicității politicienilor din vârful puterii cu mai marii Gazpromului Republica Moldova nu și-a asigurat diversificarea surselor de energie (gaze naturale și energie electrică) nici chiar după ce a devenit stat-membru al Comunității Energetice Europene în 2010. Ba mai mult, premierul de atunci Filat a cerut amânarea cu 10 ani a implementării Pachetului energetic 3, care presupune că furnizorul de energie nu poate fi și distribuitor.

✅🇷🇴Începând cu 2013 s-a dat start construcției Gazoductului Iași-Ungheni-Chișinău, care deja este gata să transporte gaze prin România spre Republica Moldova.

‼️Azi trebuie să înțelegem următoarele:

🔥Criză energiei este declanșată la nivel internațional, nu doar în Republica Moldova, iar originea ei este una eminamente politică: Rusia face presiuni asupra UE pentru a obține undă verde la funcționarea gazoductului Nord-Stream 2.

🔴Republica Moldova NU trebuie să negocieze de una singură cu Rusia/Gazpromul un preț preferențial pentru gazele naturale, deoarece aceasta o va prejudicia politic, obligând-o să facă cedări irecuperabile ulterior (statut special pentru zona separatistă, păstrarea influenței Rusiei în Republica Moldova etc).

✅A venit momentul propice ca Republica Moldova să se elibereze definitiv de șantajul politico-economic al Rusiei, care o ține captivă de 30 de ani: Republica Moldova trebuie să accepte resursele energetice din România/UE și Ucraina (gazele naturale și energia electrică), oricare ar fi traseul sau prețul acestora. Chiar dacă aceste livrări se vor opri la Nistru. Zona separatistă nu mai poate fi dusă “în cârcă” de guvernele din Chișinău.

🟣Pentru compensarea diferențelor de prețuri plătite de consumatori e nevoie de un plan strategic bine pus la punct (eșalonarea plăților, compensarea din împrumuturi externe și interne etc).

✌️🇷🇴Adevărata libertate presupune sacrificii și costuri. Dacă nu am avut curajul necesar în 1991 (ca Țările Baltice) – trebui să plătim acum. Să plătim pentru libertatea noastră

DISCURSUL POLITIC – PUTERE, SIMBOL ȘI MANIFEST ÎN ACȚIUNE

Posted by on
DISCURSUL POLITIC – PUTERE, SIMBOL ȘI MANIFEST ÎN ACȚIUNE

DISCURSUL POLITIC – PUTERE, SIMBOL ȘI MANIFEST ÎN ACȚIUNE.

26.09.2021

În modesta mea contribuție la științele limbajului, monografia ”Puterile limbii” am stabilit, prin argumente științifice bazate pe istorie și doctrine lingvistice, faptul că o limbă exercită în societate mai multe puteri: economică, politică, socială, culturală, juridică.  Limba este instrumentul prin excelență de formare a opiniilor, de educare/modelare a minților, de realizare a actului judiciar, de convingere a maselor prin ideologii/doctrine politice, de informare/dezinformare a membrilor unei societăți, care astăzi a devenit un sat global grație rețelelor de socializare.

Din ”Retorica” lui Aristotel desprindem triada semiotică a discursului public/politic/judiciar menit să convingă un auditoriu: ethos, pathos și logos. Ethos-ul pune în prim plan personalitatea oratorului prin credibilitatea, moralitatea sa, experiența de viață prin care va convinge auditoriul să-l asculte pe orator. Pathos-ul este însăși emoția pe care oratorul reușește să o suscite auditoriului prin mijloacele afective ale limbajului – metafore, simboluri, digresiuni emotive din cadrul discursului. Logos-ul este setul logic de raționamente și argumente obiective, dovezi, fapte, pe care oratorul le utilizează abil în scopul de a convinge auditoriul de veridicitatea opiniei sale.

Din varietatea tipologică a discursurilor (academic, religios, artistic, poetic, etc) vom stărui asupra importanței discursului politic și a culturii discursive politice din Republica Moldova, stat cu o recentă istorie instituțională, dar și o recentă istorie lingvistică, deoarece limba română și-a intrat în drepturile sale abia în 1989, iar timp de 32 de ani  încă nu a ajuns la performanța de a-și asuma puterea politică, economică, socială în raport cu limba rusă, limba imperiului rusesc și a celui sovietic, limbă care a dominat și mai domină încă în sferele vieții sociale în Republica Moldova.

Un politician care posedă excelent limba în care el face politică este un politician de succes. Cel care dă dovadă de minimă ezitare atunci când formulează ideile sale politice în discursuri, dezbateri, interviuri – este sortit eșecului în politică. Totodată, voi menționa că această realitate este proprie societăților naționale educate, în care limba oficială este vorbită și practicată corect de către majoritatea cetățenilor, și nu în societățile cu un procent mare de analfabeți funcționali (persoane care știu a citi și a scrie, dar au dificultăți în a înțelege esența unui text/discurs, în a trage concluzii etc).

Discursurile politice ale marilor personalități istorice au dat naștere unui patrimoniu de adevărate filosofeme, care inspiră și azi : ”Veni, vidi, vici / Am venit, am văzut, am învins” – Caesar; ”J’accuse!/Eu acuz!” -Emile Zola, 1898; ” O rugăciune tăcută a unui popor sfios” – Nicolae Iorga, 1916; ”Blood, toil, tears and sweat /Sânge, lacrimi, transpirație și oboseală”  – Churchill, 1940 (prin aceasta Churchill a confirmat adevărul că e de datoria unui politician să spună adevărul, și nu doar ceea ce îi place alegătorului);  « Ask not what your country can do for you/Întreabă-te ce ai făcut tu pentru țară, și nu doar ce a făcut țara pentru tine.”-  John F. Kennedy, 1961; ” Ich bin ein Berliner/Eu sunt Berlinez” – John F. Kennedy, 1963; ”I have a dream /Am un vis” – Martin Luther King,1963; “An ideal for which I am prepared to die/Un ideal pentru care sunt gata să mor” – Nelson Mandela, 1964; “Tear down this wall/Doborâți acest perete” – Ronald Reagan, 1987. Discursurile marilor personalități istorice au determinat victorii în lupte militare crâncene, în construcții societale postbelice, în competiții politice pe toate continentele.

Puterea discursului politic este indubitabil una definitorie în convingerea alegătorilor de a vota pentru un partid politic sau altul. Orice gafă de comunicare comisă de un politician îi semnează sentința de ascensiune sau de coborâre în popularitate. Este o axiomă valabilă pentru societățile dezvoltate, cu un grad înalt de gândire critică autonomă.

Republica Moldova este un spațiu post-sovietic, dominat încă de fantomele trecutului comunist: coma identitară profundă, influențele propagandei ruse feroce, analfabetismul funcțional. De aceea, din păcate, nu putem vorbi despre o cultura a discursului politic, și nici despre un real spectacol politic atunci când urmărim dezbateri electorale, discuții parlamentare sau interviuri cu politicienii. Superficialitatea domină verba política publică, fiind asezonată cu un limbaj de lemn care pretinde a fi în consens cu corectitudinea politică, extrem de popular actualmente în lume. A spune multe generalități, fără punctualizări matematice,  a evita răspunsul concret la întrebările formulate, a duce discuția în altă parte, a sări de la un subiect la altul – toate aceste comportamente discursive ale politicienilor din Republica Moldova dau peste cap Retorica lui Aristotel. Și totuși, pe fundalul acestor derapaje, eșichierul politic din Republica Moldova a scos în față politicieni care au ajuns la putere grație unui rating format prin discurs politic populist, dacă nu chiar popular-vulgar (cazul Vladimir Voronin, Renato Usatâi – cu o vorbă neaoșă, împestrițată de rusizme, care ne-au lăsat unele ziceri deloc grațioase și care ziceri nu se vor regăsi niciodată în manualele de retorică). Au fost ridiculizați politicienii agrarieni, care au intrat în istoria recentă a Republicii Moldova prin fraze incoerente, eronat gândite și eronat formulate în discursurile publice (faimoasa ”circumferință cu 380 grade”, ”global Moldovei” ș.a.).

Au ajuns la putere în Republica Moldova și alți politicieni, cu un discurs politic mai mult sau mai puțin bine structurat/articulat, grație vorbirii corecte/coerente în limba română (Marian Lupu, Vlad Filat, Maia Sandu). Cetățenii au început să privilegieze politicienii, inclusiv conform criteriului lingvistic, alegându-i pe cei care își modelează discursul public de o manieră  elevată și cultă. Totodată, stângăcia discursivă, din păcate, nu a dispărut din spațiul politic, iar mulți responsabili politici, legiuitori, miniștri sau agenți guvernamentali continuă să comită gafe de exprimare în limba română, utilizând fie calchieri din limba rusă, fie debitând inepții lexicale, lipsite de sens.

Să revenim la discursul politic al primelor persoane în stat. Există discursuri de importanță națională, regională și internațională. Felul în care este gândit iar apoi rostit un discurs, transpune opiniile,  intențiile de acțiune ale unui politician, și, poate încuraja sau dezavua parteneriate politice internaționale.

Recentul discurs al Maiei Sandu la Adunarea Generală ONU din 23 septembrie 2021 a atras atenția comentatorilor din regiune. Instituțiile media au interpretat fiecare în felul lor acest discurs, lansându-se, mai degrabă, în elogii, pentru că este de bon ton să lauzi președintele, chiar dacă presa ar trebui să fie mai critică, în spiritul misiunii care-i revine. Discursul la ONU al Maiei Sandu a fost unul ”echilibrat”, Maia Sandu a vorbit despre pandemia Covid-19, despre ecologie, despre pace și a spus că Republica Moldova rămâne pe pozițiile sale referitoare la necesitatea retragerii munițiilor și trupelor ruse din regiunea transnistreană. Pentru președintele unui stat mic precum e Republica Moldova, discursul pronunțat nu a fost nici unul curajos, nici unul prea solidar cu statele din regiune (Ucraina, Georgia), un discurs fără prea mult pathos, ba chiar plictisitor, care nu a atras atenția comunității internaționale (nici un avea cum!).

Curând Maia Sandu va consemna un an de când a ajuns președintele Republicii Moldova și, s-ar cuveni să facem un bilanț, nu atât al realizărilor sale (aducerea la putere absolută a partidului său PAS încă nu garantează o realizare, mai degrabă, e un proces tergiversat de instabilitate economică și socială, care durează din 2019), ci al discursului său politic. Discursul politic al Maiei Sandu din perspectiva aristoteliană, urmărind și prestațiile sale de la tribuna națională (inclusiv contul de FB) și cea internațională, are două subiecte-cheie: lupta împotriva corupției și reforma justiției. Maia Sandu a subordonat acestor  două  subiecte toate celelalte probleme : inegalitatea socială, creșterea prețurilor, criza resurselor umane, problema surselor energetice etc.

Maia Sandu prin discursurile sale politice, prestațiile publice la emisiuni TV evită exprimări clare, tranșante referitoare la conflictul de pe Nistru,  la integritatea persoanelor recent numite în funcții guvernamentale pe criterii de rubedenie. Președintele nu ezită să spună neadevăruri (de exemplu, a afirmat la o emisiune despre faptul că legea un  obligă pe premierul Natalia Gavriliță să declare casa părinților unde locuiește, pe când această afirmație este un fals – legea stipulează foarte clar că trebuie declarată locuința în care demnitarul locuiește, chiar dacă nu îi aparține această locuință).

În discursurile sale Maia Sandu nu vrea să supere Rusia, nu vrea să supere minoritățile etnice din Republica Moldova, adresându-se lor în limba rusă, inclusiv celor din autonomía găgăuză.

Astfel, vom constata, că discursul politic la cel mai înalt nivel instituțional în Republica Moldova a evoluat din punct de vedere lingvistic: de la o limbă română aproximativă, stângace la începutul anilor *90 – a ajuns la o limbă română corectă, coerentă.

Totodată, la nivel de conținut (logos, mai cu seamă), care determina simbolic strategii geopolitice, se pare că discursul politic a evoluat mai puțin: de la promovare tranșantă a vectorului Est spre o promovare moderată a vectorului de dezvoltare Vest, dar cu puternice accente de oscilație tradițională – vrem să trăim bine și cu Estul, și cu Vestul. Cât privește problema identitară – suntem români și punctum, vorba lui Eminescu, actualmente primele persoane în stat președinte, prim-ministru, președinte de parlament (cetățeni cu acte în regulă ai României) afirmă că vorbesc limba română, dar mai puțin sau deloc insistă asupra identității lor românești și evită totalmente terminología adecvată – o singură națiune în două state românești.

Lentoarea cu care discursul politic din Republica Moldova evoluează până a deveni și edificator este motivată de dorința viscerală a politicienilor cu rating  de a menține statul Republica Moldova doar pe o linia de plutire – conectat la ajutoare internaționale, adică un fel de cordon sanitar în stand by la frontiera cu Uniunea Europeană. Politicienii cu discernământ, onești cu ei înșiși și cu alegătorii sunt unioniștii – ei au gândire politică matematică, istorică, pragmatică, deoarece livrează cel mai corect și dezinteresat discurs politic: numai Unirea Republicii Moldova  cu România poate salva oamenii dintre Prut și Nistru de la pierzania tranziției interminabile. Doar că discursul politic unionist deocamdată este bruiat de propaganda statalistă, de coloana a cincea cuibărită în unele instituții mass-media și ONG-uri, în rețelele sociale, gestionate din zona separatistă ucraineană și transnistreană. Cu cât ne îndepărtăm de momentul Unirii celor două state românești, cu atât mai greu ne va fi. De aceea, Unirea Republicii Moldova cu România este o necesitate politică, economică, socială imperioasă, dincolo de a fi un vis, un ideal romantic.

Colocviul ”Eugen Coșeriu” Științe ale Limbajului la a 16-ea ediție, USM, Chișinău, 24-25 septembrie 2021.

Posted by on
Colocviul ”Eugen Coșeriu” Științe ale Limbajului la a 16-ea ediție, USM, Chișinău, 24-25 septembrie 2021.

La 24-25 septembrie 2021 la Universitatea de Stat din Chișinău s-au desfășurat lucrările celei de-a 16-e ediții a Colocviului internațional “Eugen Coșeriu”, o adevărată instituție științifică, fondată de lingviștii Universității Ștefan cel Mare din Suceava, onorată la 5 ediții prin prezența fizică a marelui lingvist Eugen Coșeriu (1921-2002). Originar din Mihăileni, Râșcani, românul basarabean Eugen Coșeriu, a fost un filosof, lingvist universal, specialist în limbi romanice, care a edificat opera sa intelectuală inedită, cunoscută și studiată pe varii continente.

Am prezentat in cadrul colocviului o comunicare pe tema semioticii discursului politic francez ”LE POUVOIR POLITIQUE DE LA LANGUE : MOT – SENS – DISCOURS”.

Eugen Coșeriu scria în eseul său “El lenguaje politico”: “a vorbi o limbă este deja o acțiune implicit politică, deoarece persoana manifestă atitudini și referințe vis-a-vis de tradiții și de o comunitate istoric determinată”.

Eugen Coșeriu, fiind un mare adversar almoldovensimului primitiv de sorginte sovietică și imperială rusească, zicea la Chișinău în 2001: „A promova sub orice formă o limbă „moldovenească” deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică; din punct de vedere istoric și practic, e o absurditate şi o utopie; și, din punct de vedere politic – e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, deci, un act de genocid etnico-cultural.”

Citiți aici contribuția mea la acest colocviu:

CÂND PUTEREA A PATRA DEVINE COLOANA A CINCEA

Posted by on
CÂND PUTEREA A PATRA DEVINE COLOANA A CINCEA

CÂND PUTEREA A PATRA DEVINE COLOANA A CINCEA

09.09.2021

Libertatea presei de-a lungul istoriei. Libertatea presei este o valoare incontestabilă a unei societăți democratice. A fi un jurnalist liber înseamnă a-ți putea exprima nestingherit opiniile referitoare la realitățile sociale, politice, economice, culturale în baza propriilor cunoștințe/competențe, pe care un jurnalist le utilizează cu discernământ pentru a analiza, a face sinteze, a trage concluzii. Un jurnalist talentat este ochiul de veghe în orice societate. Datoria de a fi obiectiv, echidistant, dar și sarcina de a educa informațional publicul receptor ține de deontologia jurnalismului din orice țară democratică.

Vom aminti că libertatea presei, dreptul la libera exprimare a jurnaliștilor s-au afirmat prin lupte intelectuale în tribunale. Filosofi, scriitori, poeți, jurnaliști au fost persecutați de-a lungul istoriei pe motiv că au dat frâu liber ideilor, gândurilor, imaginației lor. Socrate a fost condamnat la moarte în 399 pentru că predica nestingherit ideile sale printre tineri, fusese învinuit că promova altă credință decât cea în zeii grecești. Și-a acceptat otrăvirea ca pe un catarsis, în numele respectării legii și democrației în Atena de atunci. Socrate a refuzat propunerea elevul său Platon să evadeze.

În 1833 Pierre Antoine Berryer (1790-1868), deputat de Marsilia, ales academician al Academiei Franceze, pronunța pledoaria de avocat în apărarea lui François-René de Chateaubriand, scriitor, jurnalist, politician francez, în cadrul procesului ce i se intentase (Chateaubriand scrisese și publicase, în pofida interdicției guvernului, un Memoriu în care a luat partea ducesei de Berry, aceasta dorind să-și vadă revenit la tron pe fiul său, ultimul descendent din dinastia Bourbon, tronul Franței era ocupat atunci de  Ludovic-Philippe, duce de Orléans). Subiectul central al pledoariei este apărarea dreptului la libertatea de exprimare a jurnaliștilor. Faimoasa sa zicere: ”Domnilor judecători, voi sunteți francezi, voi sunteți poporul, voi îl veți achita pe Chateaubriand!” a devenit proverbială în istoria gândirii judiciare a Franței.          

În 1857 procurorul Ernest Pinard (1822-1909) pronunța rechizitoriul în timpul procesului  împotriva culegerii de versuri ”Les fleur du mal”/”Florile Răului” a lui Charles Baudelaire. În fața celei de-a șasea camere corecționale Baudelaire era  acuzat de ofensă adusă moralei publice și religioase. Pinard este procurorul care a instrumentat și procesul împotriva romanului lui Flaubert ”Madame Bovary”.  

În 1851 Victor Hugo (1802-1885) pronunța pledoaria împotriva pedepsei cu moartea, în apărarea fiului său, Charles Hugo, jurnalist,  care se prezentă în fața tribunalului Senei pentru că  a publicat un articol în ziarul Evenimentul (L’Evénement), în care a descris în detalii ororile unei execuții prin ghilotinare.

Lista exemplelor culese din istorie poate continua. Nu sunt sigură că aceste exemple sunt cunoscute și profund conștientizate de jurnaliștii din Republica Moldova, care, exact ca și politicienii din acest tânăr stat în comă identitară, mai degrabă consumă/profită de drepturi, libertăți democratice, pentru care omenirea a plătit cu vieți, cu sacrificii intelectuale pe parcursul a mii de ani.  În 1840 Balzac, scriitor francez, afirma: ”Presa este în Franța o a patra putere în stat: ea atacă tot și nimeni nu o atacă pe ea”. Această aserțiune a devenit omniprezentă în toate percepțiile legate de rolul instituțiilor media în societate. A patra putere în stat – prin opoziție celor trei puteri în stat: legislativă, executivă și judiciară, este dotată cu posibilități extraordinare de a modela mentalitățile colective, direcționând opinii, raționamente, decizii la nivel de societăți.

Instituțiile media pot deveni a patra putere liberă și independentă într-un stat cu vechi tradiții democratice. În același timp, nu e un secrete pentru nimeni că ”libertatea presei” este o noțiune relativă, atâta timp cât cea de a cincea putere în stat – banii – dictează comportamente, decizii politice, economice și sociale. Există, desigur, și instituții media, mai cu seamă la nivel internațional, care și-au adjudecat statutul de ”liberă și independentă” prin eforturi, talent, dedicație.

De la puterea a patra – la coloana a cincea. Din păcate, Republica Moldova nu este un stat cu vechi tradiții democratice, nici nu are de unde să fie: Republica Moldova este un teritoriu rupt din România prin ocupație imperială rusească și sovietică. În lipsa unei identități statale, determinate istoric, lingvistic, național – Republica Moldova a fost și continuă să fie un adevărat poligon experimental în materie de spațiu comunicațional. Profund ideologizată în perioada de ocupație sovietică – 1944 – 1991, presa scrisă, audiovizualul au muncit din greu pentru a oculta adevărului despre populația majoritară dintre Prut și Nistru, la ”cioplirea homo sovieticus” prin propagandă comunistă deocheată, prin atrofierea noțiunii de grijă față de proprietatea privată, prin idolatrizarea liderilor/satrapilor comuniști, prin supunerea docilă față de fratele mai mare Rusia etc. După declararea independenței în 1991 și prăbușirea URSS instituțiile media din Republica Moldova au început sfios să-și croiască drum în tumultul schimbărilor democratice. Au apărut publicații noi în limba română, cele mai vestite fiind hebdomadarul Uniunii Scriitorilor ”Literatura și Arta”, redactor-șef până în 2021 Nicolae Dabija, revista ”Basarabia”, redactor-șef scriitorul Nicolae Matcovschi, ziarul ”Timpul”, redactor-șef Constantin Tănase,  revista ”Natura”, redactor-șef Alecu Reniță ș.a.

În același timp, cetățeanul proaspăt creat al tinerei Republici Moldova, nu a reușit nicidecum peste noapte să renunțe la vechile obiceiuri sovietice: el continua să se aboneze și să citească publicațiile de limbă rusă ”Komsomoliskaya pravda”, ”Argumenty i facty”, care (sic!) și azi au supraviețuit în Republica Moldova și sunt bine merci citite/solicitate. Mai mult ca atât, lipsa de curaj și voință politică pentru a sancționa instituțiile media de limbă rusă, care erau majoritare pe piața comunicațională la începutul anilor *90, au asigurat perpetuarea dominației acestora până la ora actuală. Federația Rusă a înțeles foarte repede că prin menținerea unui spațiu comunicațional rusesc în Republica Moldova ea își asigura influența incontestabilă asupra mentalităților nostalgice dar și a celor mai tinere, fortificându-și poziția de control a proceselor democratice. De fapt, puterea a patra din tânărul stat Republica Moldova la începutul anilor *90 devenea ”coloana a cincea” de ancorare a cetățenilor Republicii Moldova în  trecutul sovietic/comunist. Astfel, manipularea și minciuna au devenit armele predilecte ale propagandei ruse pe teritoriul Republicii Moldova, utilizate pentru a frâna dezvoltarea societală, conștientizarea identității naționale românești a locuitorilor dintre Prut și Nistru, dar mai ales, pentru a împiedica Unirea Republicii Moldova cu România.

Situația la zi a spațiului comunicațional din Republica Moldova. Scandalul în jurul adevărului dezgolit frumos de către jurnalista Natalia Morari – figură influentă în spațiul mediatic al Republicii Moldova, prin revelarea identității paterne a copilului său, și anume faptul că tatăl fiului jurnalistei anti-mafie este un bancher controversat, Veaceslav Platon,  implicat în procese scandaloase de spălare de bani prin băncile din CSI, a aruncat în aer la propriu fragila construcție deontologică a presei din Republica Moldova.  Nu e scandalos faptul că Natalia Morari a făcut un copil cu un oarecare personaj. Inadmisibilă este situația de conflict de interese, în care jurnalista port-drapel al luptei anti-oligarhice se afla de ceva timp la postul de televiziune TV8, instituție finanțată copios de fundația European Endowment for Democracy (Bruxelles), dar și de cetățenii creduli, care erau îndemnați timp de câțiva ani să-și aducă o contribuție financiară pentru a asigura emisia postului TV.

Interferențele, ca să nu le zicem ”încrengăturile”, jurnalismului din Republica Moldova cu sfera politică și cea de afaceri au devenit o tradiție. În 2013 prezentatoarea TV Angela Gonța se căsătorea cu premierul acuzat ulterior de furtul miliardului Vlad Filat. În goană după bani, oricare ar fi proveniența acestora – fundații, afaceri ilegale – jurnaliștii acceptă să fie angajați pentru a manipula opiniile publice,   pentru a induce societatea să gândească într-un anume fel, pentru a spăla sau dezonora imaginile politicienilor, persoanelor publice.

Astfel, același post de televiziune TV8 a devenit vestit prin acreditarea ideii de a construi în Republica Moldova ”națiunea civică moldovenească”. TV8 a lansat emisiuni, la care se perindau personaje publice cu un trecut controversat: foști neo-comuniști, nomenclaturiști, ONG-iști și care personaje aveau scopul de a inculca prin manipulare idei păguboase, ambalate în doctrina anti-mafie: nu importă cine sunt locuitorii dintre Prut și Nistru, nu importă ce limbă vorbesc, nu avem nevoie de Unirea cu România – important este să construim o națiune civică moldovenească bazată pe ”valoarea burții” și nu a spiritului. Unioniștii au fost complet excluși din formatul emisiunilor. Invitați extrem de rar la unele emisiuni, unioniștii erau înjosiți, denigrați public prin felul de a purta dialogul cu ei, prin tonul nepermis de agresiv al jurnalistelor pe parcursul emisiunii. La TV8 au apărut proiecte jurnalistice de toată jena, care promovau nostalgia sovietică, așa precum a fost proiectul călătoriei într-un automobil marca Jiguli a actualului ambasador al Republicii Moldova la Viena Andrei Popov prin fostele republici sovietice, pentru a filma dialoguri cu oameni simpli. Alte emisiuni au strălucit prin penibilitate: emisiuni de dialog pe teme politce, prezentate în două limbi – română și rusă. Mai ridicolă tentativă de a resuscita perioada sovietică nu am mai văzut! Prin pseudo-scopul de a asigura ”unitatea civică moldovenească” finanțatorii postului TV8, dar și jurnaliștii pur și simplu s-au făcut de râs!

La TV8 niciun proiect jurnalistic nu a vizat memoria istorică a românilor dintre Prut și Nistru, valorile intelectuale și morale, patrimoniul cultural al românilor din Republica Moldova. Scandalul în jurul jurnalistei Natalia Morari desființează, de fapt, întreaga instituție media TV8.  Sistarea emiterii acestui post de televiziune este o necesitate imperioasă.

Presa de limbă română din Republica Moldova. După 30 de ani de independență a Republicii Moldova spațiul comunicațional al acestui stat în comă identitară nu este unul sănătos. Când scriu ”sănătos” – mă refer la instituțiile media de limbă română. Publicațiile de limbă rusă domină piața presei scrise! Spațiul digital este rusificat la maxim, canalele de televiziune rusești constituie  80% din grila de emisie a furnizorilor de servicii TV. Iar canalele TV de limbă română sunt nevoite să difuzeze producție comercială dublată în limba rusă din cauza costurilor mult mai mari pentru conținuturile audio-vizuale în limba română sau în limbi originale cu subtitrare. Astfel Bred Pitt și Jean-Paul Belmondo sunt sortiți să ne vorbească de la ecranele televizoarelor în limba rusă. De parcă suntem încă în URSS.

Am fost preocupată de-a lungul anilor, prin activitatea mea politică în calitate de deputat în parlamentul de la Chișinău (2009-2014), dar și în funcția de secretar de stat la Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova din Guvernul României (2020-2021) de chestiunea creării spațiului comunicațional comun Republica Moldova – România. Se pare că soluția este la Chișinău, unde nu a existat niciodată voință politică pentru a unifica spațiile comunicaționale ale celor două state românești. Din această perspectivă, voi aminti că și România, și Republica Moldova au semnat și au ratificat Convenția Consiliului Europei cu privire la televiziunea transfrontalieră. În baza acestei Convenții cele două state românești pot să-și reseteze spațiile comunicaționale astfel, încât să nu mai existe bariere în a retransmite canalele TV românești pe teritoriul Republicii Moldova, după modelul Franței-Elveției sau Franței-Belgiei.

Pe de altă parte, există un impediment major pentru a difuza filme de producție internațională în limba română pe teritoriul Republicii Moldova: am constatat că, din păcate, Republica Moldova figurează în zona geografică a ”spațiului lingvistic rusesc” pe harta agențiilor internaționale de distribuitori ai conținuturilor comerciale audio-vizuale. Consider că acest litigiu lingvistic poate fi tranșat într-un proces judiciar internațional, la solicitarea oficialităților Republicii Moldova, solicitare formulată către oficialitățile României.

În ceea ce privește instituțiile de presă scrisă/audiovizualul de limbă română din Republica Moldova – acestea sunt la limita supraviețuirii. Nu poți compara micile proiecte de finanțare a instituțiilor media de limbă română de către Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova din cadrul Secretariatului General al Guvernului României cu milioanele pe care Kremlinul le pompează în Sputnik-ul de la Chișinău. Am văzut jurnaliști, care au călcat pe propriile principii/valori și activează actualmente la Sputnik. Ce contează că banul vine pe filiera propagandei ruse? Sărăcia nu întreabă de unde vin banii, ea, ca și foamea,  dă pe de-a dreptul.

O soluție pertinentă pentru susținerea instituțiilor media de limbă română din Republica Moldova ar fi crearea de către Guvernul României a unui fond special de finanțare a presei de limbă română în Republica Moldova. Unicul principiu de acordare a finanțării trebuie să fie promovarea fără tăgadă a comunității de limbă, istorie, tradiții, identitate națională românească de către instituțiile media solicitante de finanțare. Până nu va fi creat un astfel de fond instituțiile de limbă română din Republica Moldova nu vor deveni niciodată o veritabilă ”putere a patra” și se vor zbate la limita supraviețuirii.

Între timp, tot felul de proiecte jurnalistice, aidoma TV8, menite să păstreze vie propaganda Kremlinului cu iz sovietic comunist, chemate să distrugă prin manipulare identitatea românească a locuitorilor dintre Prut și Nistru, vor mai apărea în Republica Moldova, unde rolul de coloana a cincea este jucat de însăși mass-media angajată politic în serviciul Ursului din Est.

CINE VA TRANȘA DIFERENDUL SECESIONIST DIN STÂNGA NISTRULUI?

Posted by on
CINE VA TRANȘA DIFERENDUL SECESIONIST DIN STÂNGA NISTRULUI?

CINE VA TRANȘA DIFERENDUL SECESIONIST DIN STÂNGA NISTRULUI?

02.09.2021

În 1992 la Nistru a avut loc un război de agresiune a Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova, care abia de-și declarase independența față de URSS, dar nu apucase a se uni cu România.

Context istoric. Fâșia teritorială din stânga Nistrului, un fel de zonă geografică populată de români în trecut în virtutea ”migrației transriverane” în căutare de pământuri mai mănoase, avea deja o istorie ideologică sovietică din 1924, unde pe același teritoriu, în coasta României Mari, se crease Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. De jure, teritoriul de dincolo de Nistru nu a aparținut României niciodată. În RASSM  epurările ideologice au fost declanșate în 1924 prin inventarea identității și limbii moldovenești, de unde suflarea românească, deseori prin jertfire de viață,  a fugit peste Nistru în România Mare, pentru a se salva de molima roșie. Orice încercare de afirmare a identității românești, a limbii române în RASSM a fost crunt persecutată de regimul sovietic comunist, au fost executați poeți, scriitori, învățători, preoți, oameni simpli. În 1940, la 28 iunie tancurile rusești au trecut Nistrul și au invadat Basarabia, iar regimul comunist din stânga Nistrului s-a extins cu mare ușurință și în dreapta Nistrului. Astfel, din 1944, după reocuparea Basarabiei de către sovietici, s-a produs ceea ce am numi azi ”transnistrizarea comunistă” – RASS Moldovenească s-a unit cu Basarabia și a format RSS Moldovenească, doar că fără sudul Basarabiei și Nordul Bucovinei, care prin abuz au trecut către RSS Ucraineană. Calapodul ideologic din stânga Nistrului a fost aplicat cu succes și în dreapta Nistrului: au urmat deportări, foametea organizată, epurările etnice, genocidul, deznaționalizarea prin construirea identității moldovenești, distincte de cea românească. În funcțiile de conducere în perioada sovietică în RSS Moldovenească erau promovați comuniști din stânga Nistrului. Circula și o vorbă pe timpul sovietic (o parabolă înrădăcinată în pofida cenzurii KGB-iste chiar în mediul intelectualilor): dacă vrei să fii ministru – trebuie să fii înalt, prost, și de peste Nistru. Sensul acestei ziceri explică perfect tendința timpului de promovare a mediocrităților obediente regimului, de preferință originari din stânga Nistrului, teritoriu sovietizat cu succes înaintea creării RSS Moldovenești.

În perioada sovietică teritoriul din stânga Nistrului a beneficiat de tratamente speciale de la centru, astfel acolo au fost concentrate toate uzinele și fabricile de importanță unională, inclusiv uzina de fabricare a armamentului. Strategia URSS era foarte simplă – în caz de demantelare a imperiului, teritoriul din stânga Nistrului, cu o structură demografică total modificată datorită politicilor de ”migrație controlată” (sute de mii de ruși au venit în stânga Nistrului în anii ”60 –”70 sub pretextul necesității forței de muncă în făbricile și uzinele de acolo), cu un potențial industrial puternic, teritoriul urma să devină o enclavă fidelă a Rusiei fără nicio ezitare.

Războiul de pe Nistru din 1992. Anume acest lucru s-a întâmplat în 1992, când sub pretextul fricii ca nu cumva Republica Moldova să se reunifice cu România, a fost declanșat conflictul militar de la Nistru cu implicarea forțelor milițienești, cu sprijinul armatei a 14-ea și a cazacilor. În acel conflict au fost măcelăriți sute de tineri recruți din Republica Moldova, care, unii din ei, au fost pur și simplu îmbarcați în autocare, fără arme, și trimiși la război.  Femei violate, copii maltratați și împușcați – atrocitățile comise de cazaci, de militarii ruși în războiul de pe Nistru sunt de o violență terifiantă.  Trădările unor responsabili de rang înalt, ale unor ofițeri, aflați cu simbrie în serviciul KGB, au dus inevitabil la pierderea definitivă a teritoriului din stânga Nistrului, ba mai mult ca atât, Tighina, cetatea lui Ștefan cel Mare de pe malul drept al Nistrului, acum este un cap de pod al separatiștilor și simbolul umilinței noastre naționale.

Acordul încheiat între Rusia și Republica Moldova în 1992 (Acordul Elțin – Snegur) statuează și azi menținerea Armatei a 14-ea cu un arsenal de 22 de mii de tone de muniții la Cobasna, iar forțele pacificatoare sunt alcătuite din militari ruși.

Consecințele războiului de pe Nistru. Cedările din partea Republicii Moldova s-au făcut începând cu 1992, iar încălcarea drepturilor omului în stânga Nistrului a fost o realitate care este valabilă și astăzi. Școlile cu predarea în limba română din stânga Nistrului continuă să fie persecutate  de regimul secesionist, elevii, părinții și copiii trec printr-un adevărat calvar. Cetățenilor le este încălcat dreptul la libera circulație, la proprietatea privată. Este cazul să amintim de martirii războiului de pe Nistru, membrii Grupului Ilașcu – Ilie Ilașcu, Alexandru Leșco, Andrei Ivanțoc și Tudor Popa, patru compatrioți de-ai noștri, care și-au petrecut  15 ani de viață în închisoarea din Tiraspol, Ilie Ilașcu fiind condamnat la moarte. Grație implicării comunității internaționale, sentința nu a fost dusă la executare, membrii grupului au fost eliberați, Ilie Ilașcu a ajuns cu dosarul de încălcare a drepturilor omului în regiunea secesionistă din stânga Nistrului la CEDO, Curtea a condamnat Federația Rusă în dosarul Ilașcu versus Rusia și Republica Moldova, dar Rusia nici până azi nu a executat hotărârea CEDO cu privire la despăgubirea membrilor grupului Ilașcu. Nici hotărârea CEDO cu privire la drepturile elevilor și părinților din școlile românești din stânga Nistrului, în care Federația Rusă este învinuită de implicare, nu a fost respectată de Rusia.

Timp de 30 de ani regimul separatist a reușit să se instituționalizeze: fără a fi recunoscut de comunitatea internațională, teritoriul separatist are identitate documentară (pașapoarte, acte de stare civilă), legislativ, executiv, instituții coercitive, propria monedă. Teritoriul consumă gratis gazele naturale din Rusia, punând datoria pe umerii Chișinăului oficial, organizează parade de ziua independenței (sic!) și este protejat de Rusia prin oficiali înalți, responsabilizați de problemele teritoriului secesionist. Federația Rusă, operând cu duble standarde, pe de o parte susține regimul separatist de la Tiraspol, pe de altă parte, declară ipocrit că respectă integritatea teritorială a Republicii Moldova. Această sintagmă, după  30 de ani, pur și simplu și-a pierdut sensul. Teritoriul Republicii Moldova, cu care aceasta a fost recunoscută internațional, nu este integru din 1992, iar Republica Moldova nu controlează administrativ niciun metru pătrat din stânga Nistrului, dar nici în Tighina. 

Între timp formatul de negocieri 5+2, din care administrația secesionistă face parte ca subiect de negocieri cu drepturi depline, bate pasul pe loc. Nici nu e de mirare. Federația Rusă exercită presiuni în cadrul formatului, ținând partea separatiștilor, Ucraina are acum propriile probleme legate de războiul din Donbas și anexarea Crimeei, iar SUA după retragerea din Afganistan și ultima declarație a președintelui  Biden precum că  SUA nu se va mai implica niciodată în afacerile interne ale vreunui stat, pare că va scoate definitiv subiectul diferendului înghețat din stânga Nistrului.

Contextul politic actual cu referire la problema teritoriului secesionist din stânga Nistrului. De-a lungul anilor subiectul legat de diferendul din stânga Nistrului (DSN – resping denumirea deja acreditată terminologic de ”Transnistria” – un termen incorect semantic și politic) s-a cronicizat, tranșarea lui se pare că nu va avea loc foarte curând, și asta din lipsa de voință, dar și viziune politică. Republica Moldova pe parcursul a 30 de ani a făcut cedări în favoarea separatiștilor fără să obțină absolut nimic în schimb. A cerut, dar nu i s-a dat! Și atunci, a cedat. Între timp școlile românești din stânga Nistrului activează în condiții de umilință totală: instituțiile au fost alungate din propriile sedii, managerii plătesc chiria și utilitățile pentru clădirile școlilor în bugetul separatist, părinții și elevii sunt mereu intimidați. Agricultorii proprietari de pământuri în stânga Nistrului nu-și pot cultiva terenurile, nu pot traversa cu tehnica agricolă podurile, cetățenii sunt verificați la intrarea și ieșirea de pe teritoriul secesionist de vameșii separatiști și pacificatorii ruși. Miliția continuă să aresteze și să dețină ilegal în închisorile separatiștilor funcționari,  cetățeni ai Republicii Moldova.

Republica Moldova îi documentează gratuit pe toți cetățenii din stânga Nistrului – astfel actele de identitate, buletine, pașapoarte biometrice, etc sunt emise pentru ei cu titlu de gratuitate. Astfel, se comite o discriminare din punct de vedere social a cetățenilor din dreapta Nistrului. Și aceasta este o cedare, rezultat al formatului 5+2.

În 2016 prin semnarea Memorandumului de la Berlin Republica Moldova a fost somată să recunoască necondiționat diplomele universității din Tiraspol, instituție care nu este supusă procedurilor de evaluare externă de către instituția de resort din Republica Moldova. Astfel, absolvenții universității din Tiraspol au acces la programele de mobilitate academică europeană, fără o adecvare a curriculei universitare la valorile europene. Din 2016 Republica Moldova a acceptat propunerea președintelui prin rotație a OSCE Franco Frattini de a inventa plăcuțe zise neutre pentru autovehiculele înregistrate în stânga Nistrului, cu care aceste automobile să poată circula în Uniunea Europeană. Plăcuțele de înmatriculare neutre nu înseamnă că aceste automobile au fost înregistrate cu plata taxelor vamale în Republica Moldova, sunt autovehicule aduse în stânga Nistrului neoficial, deci este pur și simplu vorba de legalizarea contrabandei cu automobile.  

De 30 de ani Republica Moldova nu-și controlează frontiera administrativă la Nistru. În cadrul formatului 5+2 Republica Moldova a făcut doar cedări din care a avut doar de pierdut.

Odată cu declanșarea conflictului din Estul Ucrainei, enclava separatistă din stânga Nistrului s-a pomenit  presată de administrațiile ucrainene, care au dorit să-și facă ordine la frontiera de pe Nistru. Ucraina a decis să-și fortifice vocea în negocierile sale cu Rusia pentru pacea din Donbas. Iar Chișinăul oficial se întâlnește recent cu Kozak, într-un demers total intransarent și neclar din punct de vedere al subiectelor discutate. Întrevederea Maiei Sandu cu Dmitrii Kozak, pe care tot ea l-a invitat la Chișinău, chiar dacă a încercat stângaci să scoată în prim plan  Ministerul de Externe și Integrare Europeană ca autor al invitației, s-a rezumat, de fapt, la acceptarea propunerii lui Kozak de a face presiuni asupra Ucrainei în sensul prelungirii termenului de valabilitate a plăcuțelor de înmatriculare tradiționale din stânga separatistă a Nistrului pe teritoriul Ucrainei. Zis și făcut, Ucraina s-a ținut de cuvânt și toate camioanele, automobilele cu proveniență din zona separatistă au fost întoarse de la frontiera ucraineană la 1 septembrie 2021.  În schimb ele vor putea traversa Republica Moldova până în ianuarie 2022. Ținând cont de comportamentul oficialilor de la Chișinău, eu nu exclud faptul că autovehiculele din stânga Nistrului vor circula încă mulți ani înainte pe teritoriul Republici Moldova. Noi nu cuoaștem ce subiecte au mai fost discutate de președintele Maia Sandu cu Dmitrii Kozak. Nu știm care sunt noile cedări ale Republicii Moldova în fața regimului separatist de la Tiraspol. Vladimir Kulminskii, vice-premier pentru ”reintegrare”, pare a fi foarte interesat să apropie soluționarea politică a diferendului secesionist din stânga Nistrului.   

Soluția tranșării diferendului din stânga Nistrului. Politicienii din Republica Moldova au un mare handicap în a propune o soluție definitivă pentru diferendul din stânga Nistrului. Cauza este foarte simplă: dacă propun federalizarea statului Republica Moldova – vor fi acuzați de trădare, dacă propun să renunțe la teritoriul secesionist – vor fi acuzați tot de trădare (cum să cedezi un teritoriu, o bucată de pământ etc.). Între timp teritoriul secesionist plus Tighina nu este controlat administrativ, și toată lumea bună se complace în a menține status quo-ul actual, vorba locului: important e să fie pace.

E nevoie de mult curaj și discernământ politic pentru a afirma/accepta tranșant următoarele:  

  • Soluționarea politică a diferendului din stânga Nistrului la ora actuală nu este posibilă, dar nici acceptabilă, deoarece o astfel de ”soluționare” (oricare ar fi ea – federalizare, statut special în cadrul Republicii Moldova și alte aberații a la Kozak) va trage Republica Moldova cu ani-lumină în urmă.
  • Orice reintegrare a teritoriului secesionist din stânga Nistrului va prejudicia economic, social, politic, uman Republica Moldova: Republica Moldova nu-și poate permite să ”înghită” o populație de circa 450 000 de cetățeni, fideli Federației Ruse, cu cetățenie rusă, nostalgică,  majoritar eurofobă/românofobă, cetățeni care printr-un singur vot  la parlamentare vor anula aspirațiile occidentale ale cetățenilor Republicii Moldova, aspirații construite cu eforturi extrem de mari de-a lungul celor 30 de ani de independență, fie ea și șubredă.
  • Orice soluționare politică a diferendului prin incorporarea teritoriului secesionist în Republica Moldova va duce inevitabil la ”transnistrizarea” Republicii Moldova și la fortificarea economică, socială, mediatică, politică, dar mai ales militară, a prezenței Rusiei în coastele Uniunii Europene și ale României.

Și atunci, cum răspundem la întrebarea – ce e de făcut cu acest teritoriu secesionist din stânga Nistrului, care, jucându-se ”de-a statul independent” chiar a reușit să-și edifice, cu sprijinul Rusiei, o entitate statală aparte? În calitatea mea de intelectual, implicat în politica activă pe parcursul mai multor ani, pledând pentru Unirea Republicii Moldova cu România, consider că Unirea cu România trebuie să se producă în și cu teritoriul pe care Republica Moldova în controlează din punct de vedere administrativ – până la Nistru, iar pentru Tighina și satele din Zona de Securitate se vor iniția negocieri internaționale într-un nou format. Acel format de negocieri trebuie să includă în mod obligatoriu prezența României ca subiect internațional, stat membru al UE, prezența Ucrainei, a Uniunii Europene, a SUA, și, desigur, prezența Federației Ruse.  Deja care vor fi deciziile în rezultatul acestor negocieri – viitorul va arăta.

Această soluție este valabilă și pentru comportamentul politic al actualei guvernări, care NU trebuie să-și dorească soluționarea politică a diferendului din stânga Nistrului prin reincorporarea acelui teritoriu în Republica Moldova. Actuala guvernare trebuie să înțeleagă faptul că așa zisa ”Transnistrie” este un ditamai pietroi  de scufundat visul european al Republicii Moldova. A venit timpul să ne dezicem de acest teritoriu, care niciodată nu a fost românesc.  Veți întreba – dar ce facem cu românii de acolo?! Ce facem cu școlile românești?! Vă răspund. Cetățenii Republicii Moldova, care locuiesc în stânga Nistrului, și care își leagă speranțele de viitorul occidental al Republicii Moldova (fie prin Unirea cu România, fie prin aderarea la UE) trebuie să înțeleagă vanitatea rămânerii lor în zona secesionistă, și oricât de mult i-ar durea – trebuie să se mute pe malul drept al Nistrului, iar statul Republica Moldova să le asigure necondiționat absolut totul: loc de trai, loc de muncă, alocațiii, salarii, pensii. Școlile românești își vor pierde sensul aflării pe teritoriul secesionist. Înțeleg sacrificiul profesorilor de acolo și mă doare bătaia de joc, la care au fost supuși pe parcursul a 30 de ani. Dar nu poți edifica școală și identitate românească sub baioneta unui kalașnikov, țintind spre copii, părinți și dascăli.

Bănuiesc că acest editorial va supăra foarte multă lume bună. Am responsabilitatea de a fi nu doar liber gânditor, ci și de a propune soluții viabile, clare, pentru a nu eterniza speranțe deșarte prin bâlbâială politică dulceagă. Între timp Nistrul își duce lin apele sale, iar cu ele – promisiuni, speranțe, vise ratate și destine sfârtecate.

LIMBA ROMÂNĂ – COLOANA IDENTITĂȚII NOASTRE NAȚIONALE

Posted by on
LIMBA ROMÂNĂ – COLOANA IDENTITĂȚII NOASTRE NAȚIONALE

LIMBA ROMÂNĂ – COLOANA IDENTITĂȚII NOASTRE NAȚIONALE

30.08.2021  

Revoluția poeților. La 31 august sărbătorim limba română pe ambele maluri ale Prutului. Istoria recentă ne amintește că la 31 august 1989 la Chișinău parlamentul a adoptat o nouă legislație lingvistică, prin care limba, pe atunci zisă moldovenească, își recăpăta drepturile în instituțiile Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.

Sub presiunea sutelor de mii de oameni ieșiți în stradă, adunați din toate colțurile fostei republici sovietice moldovenești în Piața Marii Adunări Naționale, unde se scanda renumitul slogan ”limbă – alfabet latin”, sub bagheta oratorică a poeților și scriitorilor (anume datorită acțiunilor concertate ale scriitorilor și poeților mișcarea de eliberare națională prin revenire la limba română poate fi definită drept ”revoluția poeților”), limba română revenea sfios acasă după zeci de ani de deznaționalizare și de ideologie sovietică. Textul legii despre funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești părea să fie revoluționar la acea vreme. Cu timpul am înțeles că, de fapt, conținutul legii respective acorda drepturi depline limbii ruse ca limbă de comunicare între minoritățile etnice și, de fapt, ca limbă de comunicare instituțională. Atunci nimeni nu a pus  la îndoială corectitudinea conținutul respectivei legi.

Puterea culturală a limbii române. A început anevoioasa epopee de revenire a limbii române de la alfabetul chirilic la ce latin. Îmi amintesc cum mi-am remodelat mașina de dactilografiat la un meșter,  care a înlocuit literele chirilice cu cele latinești. Pentru mine, fiică de profesori, cu cărți românești în biblioteca personală, revenirea la limba română a fost un eveniment mai mult decât firesc. Din păcate, sintagma ”limba română” nu se înrădăcinase definitiv în mentalul social colectiv și, cu atât mai mult, nici în cel politic. Totuși în prim planul adevărului științific au ieșit intelectualii, iar datorită lor manualele școlare, curricula și monografiile științifice au consfințit sintagma ”limba română” drept o valoare națională inalienabilă și inamovibillă.  Puterea limbii române în domeniul educației, culturii și cercetării este ușor de demonstrat prin realitățile din sistemul educațional, cultural și cel științific, această putere a limbii române reprezintă o adevărată valoare a celor 30 de ani de independență a Republicii Moldova.

Puterea politică a limbii române. Mult mai complicată și sinuoasă s-a dovedit a fi manifestarea puterii politice a limbii române în Republica Moldova. Imediat după adoptarea legislației lingvistice au început isteriile secesioniste, alimentate de reprezentanții minorităților naționale, care au văzut în limba română dușmanul lor numărul unu și, posibil, vinovatul principal al desprinderii RSSM de URSS.

Emanciparea națională românească între Prut și Nistru a fost de sorginte lingvistică, iar limba română a reprezentat stindardul luptei pentru libertate. Mai mult decât atât, conștientizarea de către masele populare a adevărului ocultat de ideologia sovietică – precum că limba română este limba maternă a locuitorilor dintre Prut și Nistru – nu era decât primul pas spre conștientizarea și asumarea identității naționale românești, iar după asumarea identității românești  Unirea RSSM cu România  era ca și realizată. Din această perspectivă Limba Română a fost, este și va fi mereu coloana identitară națională a românilor din Republica Moldova, a românilor din Țară și a românilor de pe mapamond.

Forțele reacționare nostalgice s-au regrupat foarte rapid și au înțeles că mai pot ancora Republica Moldova în trecutul său comunist/sovietic scoțând în prim plan falsurile ideologice comuniste. Astfel din sintagma „limba moldovenească în baza alfabetului latin”, politrucii comuniști/sovietici (ăștia mereu au fost, sunt și, în lipsa unei lustrații, vor fi la datorie pe teritoriul Republicii Moldova) au extras glotonimul ”limba moldovenească” pentru a-l transforma în piatră de temelie a noii ideologii moldoveniste, demnă urmașă a ideologiei comuniste care propovăduiește existența unui popor moldovenesc/a unei limbi moldovenești, diferite de națiunea română/de limba română. 

Astfel, în 1994 pe timpul majorității politice a agrarienilor, a fost adoptată Constituția Republicii Moldova, în textul căreia reacționarii comuniști au strecurat articolul 13, unde denumirea limbii oficiale în Republica Moldova este schimonosită în pofida opiniilor științifice/academice naționale românești și internaționale. Sintagma ”limba moldovenească în baza grafiei latine”, formulată în articolul 13 din constituție, urma să devină vârful de lance al tuturor bătăliilor politice viitoare. Este extrem de important să notăm faptul, că parafraza nefericită din articolul 13 al Constituției nu a modificat nici curricula școlară, nici manualele, nici scrierile științifice din sistemul cultural și educațional al Republicii Moldova. Pe parcursul a 30 de ani de independență generații de tineri au fost formați corect în școli, licee universități în deplin consens cu adevărul științific, și anume:  în Republica Moldova locuiesc 80 de procente de români, a căror limbă maternă este limba română.

Puterea constituțională a limbii române. În calitatea mea de lingvist care a avut posibilitatea să tranșeze din punct de vedere politic statutul limbii române în Republica Moldova mi-am făcut onest datoria

https://anagutu.net/lingvistul-ana-gutu-a-facut-dreptate-limbii-romane-in-republica-moldova/

M-am inspirat din experiența Franței, deoarece sunt profesor lingvist de limbă franceză, și am solicitat Curții Constituționale la 26 martie 2013 să constituționalizeze Declarația de independență a Republicii Moldova, în textul căreia este menționată denumirea corectă a limbii pe care o vorbim în Republica Moldova – limba română

https://anagutu.net/files/2013/12/sesizare-doc.pdf https://anagutu.net/files/2013/12/supliment-sesizare.pdf

La 5 decembrie 2013 Curtea Constituțională, sub președinția lui Alexandru Tănase, a emis hotărârea

https://www.constcourt.md/ccdocview.php?l=ro&tip=hotariri&docid=476 ,

prin care textul juridico-politic, Declarația de Independență a Republicii Moldova din 1991, a fost constituționalizat, Declarația făcând corp comun cu textul Constituției, iar normele din textul Declarației, care vin în contradicție cu normele din constituție, prevalează. Astfel,, prin adoptarea acestei hotărâri Curtea Constituțională a pus punct disputei despre denumirea corectă a limbii oficiale din Republica Moldova. Articolul 13 din constituție a devenit caduc, chiar dacă el trebuie rectificat, din punct de vedere tehnic/ redacțional, așa precum recomandă curtea constituțională. Din păcate, această redactare tehnică, oricum necesită o majoritate constituțională, care nu poate fi întrunită de la 2013 încoace.

Începând cu 5 decembrie 2013 toate acordurile și tratatele internaționale, care sunt semnate și ratificate de Republica Moldova, nu mai conțin rușinoasă sintagmă ”limba de stat” ”limba moldovenească”. Limba română a revenit la ea acasă, inclusiv în actele administrative naționale și internaționale.

Vom aminti încă o decizie importantă a Curții Constituționale, și anume hotărârea sa din 2016, prin care legea despre funcționarea limbilor pe teritoriu RSS Moldovenești a fost declarată obsoletă și non-avenită contextului actual.  

În pofida hotărârii istorice a curții constituționale din 5 decembrie 2013, subiectul denumirii corecte a limbii oficiale din Republica Moldova continuă să fi exploatat pe larg de partidele pro-ruse.  Problema rămâne a fi una nesoluționată până la capăt, deoarece politicienii zi și de dreapta pro europeni ocolesc subiectul politicilor lingvistice și a statutului limbii române în societatea noastră ca fiind un subiect care din punctul lor de vedere dezbină oamenii.

Limba română cea de toate zilele. Desigur, ar fi o naivitate să credem că limba română în Republica Moldova și-a  recăpătat toate drepturile, pierdute cândva din cauza ocupației sovietice.

Facebook-ul a scos la iveală toate  carențele învățării insuficiente a limbii române de la 1989 încoace la nivel de mase populare, mai ales în materie de alfabetizare în subiecte de ortografie, gramatică, stilistică a limbii române. Și nu doar Facebook-ul. Incorectitudini crase de genul transliterațiilor din limba rusă, ortoepiei supărătoare ne ofensează privirea și auzul prin panouri publicitare, spoturi audio și video la posturi de televiziune și radio. Nu există în Republica Moldova (dar ar fi trebuit să existe!) un organism/instituție, care și-ar asuma sarcina elaborării și promovării de politici lingvistice adecvate teritoriului și societății în care trăim. Este și acum imperios necesar se ne facem tema pentru acasă și să redăm limbii române locul cuvenit nu doar în instituțiile de învățământ, ci și în spațiul public, în instituțiile statului, în spațiul mediatic din Republica Moldova.

Faptul că în Republica Moldova nu există o concepție națională de politici lingvistice, o nouă legislație lingvistică, în baza căreia să fie concepută curicula școlară și universitară de predare/învățare a limbii române și a altor limbi moderne este vina directă a factorilor  decizionali din legislativ și executiv. După zeci de ani de acțiuni coercitive ale limbii ruse asupra limbii române în Republica Moldova, în rezultatul cărora ne-am ales cu o limbă română mutilată de împrumuturi inutile, cu un argou pocit, valabil doar între Prut și Nistru, procesul de opresiune a limbii române continuă prin dezavuarea vorbirii și scrierii corecte în limba română, prin promovarea mass-media de limbă rusă ca promotoare a non-valorilor estice, prin lipsa de voință politică în a face ordine la capitolul politici lingvistice, spațiu comunicațional pan-românesc.

Puterile, ce s-au perindat la guvernare, au evitat cu multă străduința problematicile lingvistice, care nu aveau cum să fie soluționate prin simpla adoptare a legii din 1989. Am propus în 2009, făcând parte dintr-o majoritate parlamentară pro-europeană,  crearea unui  Departament de politici lingvistice – fie în cadrul ministerului educației, fie cadrul ministerului culturii. Propunerea mea a fost respinsă cu vehemență, motivul fiind frica de a declanșa conflicte, care ar putea diviza societatea, dar mai ales frica de a pierde ratingul politic al partidelor de la guvernare. Din câte bine ne dăm seama, nici actuala guvernare nu va ”zgândări” problemele lingvistice, deoarece sunt mult mai importante problemele burții. Faimoasa zicere despre ”e mai important ce pui pe limbă și nu cum se numește limba”  pare să revină în actualitate.

Politica struțului în problema limbii române, a statutului său în societate, a funcționării altor limbi pe teritoriul Republicii Moldova, nu este una adecvată și trebuie să fie urgent revăzută. În anul 2013 am depus în Parlamentul Republicii Moldova un proiect de lege cu privire la politicile lingvistice în Republica Moldova. Acest proiect nu a ajuns niciodată pe masa legiuitorilor pentru a fi dezbătut și adoptat. Proiectul de lege a fost aruncat la coșul de gunoi de deputații următoarei legislaturi, așa cum prevede regulamentul pentru toate proiectele de legi, care au o speranță de viață egală cu durata legislaturii.

Concluzii. Am câștigat o bătălie istorică, prin care a fost constituționalizată  nu doar Limba Română, ci și demnitatea noastră națională prin dezideratul Unirii Republicii Moldova cu România. Totuși, bătălia pentru limba română continuă, deoarece limba română mai are nevoie să fie protejată, salvgardată, pentru a nu sucomba sub influența propagandei ruse, prezente în mod excesiv în spațiul comunicațional din Republica Moldova. Pentru a repune limba română în drepturile sale istorice pe teritoriul Republicii Moldova e nevoie de angajament, responsabilitate și acțiuni concrete din partea legiuitorilor și guvernanților:

  • modificarea articolului 13 din Constituția Republicii Moldova în conformitate cu Hotărârea Curții Constituționale din 5 decembrie 2013;
  • adoptarea unei concepții de politici lingvistice;
  • adoptarea unei noi legislații lingvistice;
  • fondarea la nivel guvernamental a unei instituții speciale, care se va ocupa de promovarea politicilor lingvistice adecvate, de promovarea limbii române la toate nivelele  – educaționale, culturale, științifice, instituționale, sociale, economice, politice etc.

La mulți ani limba română, pe ambele maluri ale Prutului! Drumul tău de acasă –  acasă mai este din păcate,  anevoios.

PARADA INDEPENDENȚEI FĂRĂ IDENTITATE NAȚIONALĂ?

Posted by on
PARADA INDEPENDENȚEI FĂRĂ IDENTITATE NAȚIONALĂ?

PARADA INDEPENDENȚEI FĂRĂ IDENTITATE NAȚIONALĂ?

24.08.2021

La 27 august se împlinesc 30 de ani de la adoptarea Declarației de independență a Republicii Moldova. Mișcarea de emancipare națională de la finele anilor *80, declanșată de procesul de destrămare a URSS, aprinsă de flacăra luptei pentru limba română, prin presiunea sutelor de mii de oameni din Piața Marii Adunări Naționale, a dus la adoptarea de către parlamentul de la Chișinău a Declarației de independență.

Republica Moldova a fost printre ultimele foste republici ex-sovietice în a-și declara independența față de URSS. N-am să uit niciodată acele zile fierbinți, cu o mare de oameni în PMAN, dar și ezitarea nomenclaturiștilor din vârful puterii de a răspunde la presiunea maselor. Posturile de radio și televiziune transmiteau în continuu opere muzicale clasice. Rămâneam cu urechile lipite de aparatele de radio în așteptarea celui mai important anunț. Pentru mine și familia mea, pentru profesorul meu din facultate, șef catedră Petru Roșca, sub bagheta căruia activam în mediul universitar – acel anunț trebuia să fie mai mult decât declararea independenței Republicii Moldova. Noi ne-am dorit declararea Unirii cu Țara noastră – România. Eram tineri, dar ne dădeam bine seama că viitorul nostru este împreună cu Țara și nu separat de ea. Țările baltice, Ucraina, alte republici sovietice nu aveau niciuna avantajul de a aparține la o națiune, la o Țară din afara frontierelor defunctei URSS. Republica Moldova reprezenta un caz singular, iar unirea ei cu România era calea politică cea mai adecvată și dacă ar fi fost înfăptuită – comunitatea internațională ar fi reacționat normal, fără prea multe chestionări sau interpretări controversate. Există opinii care privilegiază versiunea independenței ca unica posibilă la acel timp, deoarece s-ar fi evitat un război în regiune. Războiul oricum a avut loc – pe Nistru în 1992. Un război de agresiune al Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova. De ce a fost declanșat acel război? Versiunea rusească de răspuns  – ca să nu se unească Republica Moldova cu România. Ce am obținut în realitate? Nici cu România nu ne-am unit, și nici independenți nu am mai fost realmente vreodată.

Multe voci spuneau în 1991 că independența era primul pas spre Unire cu România, că trebuia să avem ”puțintică răbdare”, vorba lui Caragiale. Răbdarea noastră, a celor mulți din PMAN, care scandam limbă alfabet latin, s-a tot întins ca firul de păianjen de-a lungul anilor, acumulând regrete, bătălii pierdute și frustrări.

Prima bătălie pierdută a fost articolul 13 din Constituția Republicii Moldova, adoptată în 1994 de parlamentul din Chișinău, fără a fi supusă unui plebiscit, care articol stipulează că limba de stat în Republica Moldova este limba moldovenească în baza alfabetului latin. Această parafrază nefericită de sorginte ”agrariană” (constituția a fost votată cu aportul majorității parlamentare a Partidului Agrar din Moldova) urma să stigmatizeze toate luptele politice din Republica Moldova de la independență până în prezent.  

Denumirea corectă a limbii oficiale vorbite pe teritoriul Republicii Moldova este piatra existențială a identității românești din cel de-al doilea stat românesc. Or, este esențial să înrădăcinăm în discursul politic de pe ambele maluri ale Prutului metalimbajul politic al președintelui Traian Băsescu cu referire la Republica Moldova și România: un popor și două state, două state românești. Consecvența președintelui Băsescu a mers până în Parlamentul European, unde în august 2019 s-a votat Rezoluția Parlamentului European referitoare la comemorarea a 80 de ani de la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial și la importanța memoriei istorice europene pentru viitorul Europei (https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/B-9-2019-0097_RO.html) cu amendamentul formulat de dumnealui ”… în iunie 1940 a ocupat și anexat părți din România (teritorii care nu au fost niciodată returnate)…”

Sarcina de a educa electoratul îi revine nu doar presei – instituțiilor media, ci și politicienilor. Traian Băsescu este acel politician total, care prin discursurile tăioase, matematic structurate pe teze și argumente persuasive, a știut să placă mai ales românilor dintre Prut și Nistru. Românii din Republica Moldova au văzut în Traian Băsescu un veritabil apărător al intereselor lor, al identității românești, al drepturilor românilor, inclusiv prin demararea pe timpul președintelui Băsescu a procesului accelerat de acordare a cetățeniei române cetățenilor Republicii Moldova.

Modelul discursului franc, asumat, fără ocolișuri, dezgolit de ”corectitudinea politică” – un fel de ipocrizie lexicală ce adie a limbaj de lemn din trecutul sovietic recent, se face tot mai rar pe firmamentul politic național și internațional. Republica Moldova, prin urmare, nu face excepție.

Din păcate, înainte de a îmbrățișa limbajul corectitudinii politice, pe care unii o confundă cu ”diplomația”, mai ales în Republica Moldova, e nevoie de mult discernământ, de multă pedagogie politică și de cât mai puțin marketing, amalgamat cu promovarea strictă a intereselor de partid.

Astfel, de-a lungul celor 30 de ani de independență, am fost martorii discursurilor identitare diferite, în funcție de culoarea politică a liderilor: Mircea Snegur zicea inițial că vorbește limba moldovenească, după care a evoluat, ca să spună că pledează pentru limba română în constituție (în 1994), motiv care l-a costat ruperea de partidul agrar și pierderea alegerilor prezidențiale în fața lui Petru Lucinschi – un comunist reformator din echipa lui Gorbaciov, dar cu serioase veleități moldoveniste. Petru Lucinschi se autoidentifica drept moldovean, a repetat-o în varii interviuri, chiar dacă recent, cu vreo 4 ani în urmă, și-a redobândit cetățenia română. Vladimir Voronin zicea că e moldovean și vorbește limba moldovenească, dar nu a avut nevoie de traducător la întrevederile sale cu Traian Băsescu. Mihai Ghimpu, președinte interimar al Republicii Moldova (2009-2010) afirma tranșant că este român și că vorbește limba română. Marian Lupu, președintele parlamentului în mai multe legislaturi (atât comunistă cât și pro-europeană) și președintele interimar al Republicii Moldova (2010-2012) era și el moldovenist prin excelență: vorbea limba moldovenească și se autoidentifica drept moldovean. Nicolae Timofti a spus lucrurilor pe nume – este român și vorbește limba română. Igor Dodon a fost comunist/socialist pro-rus exemplar, afirmând că el vorbește limba moldovenească și este moldovean. Maia Sandu afirmă că vorbește limba română, dar în toate discursurile sale utilizează etnonimul ”moldovean – moldoveni”, evitând să folosească sintagma ”cetățeni moldoveni”, făcând pe plac electoratului său extrem de larg pe eșichierul politic – de la o dreaptă unionistă până la exponenții minorităților etnice, cărora le vorbește și le scrie în limba rusă.

Am radiografiat ”preferințele identitare” ale tuturor președinților Republicii Moldova de la 1991 încoace. Și este lesne de înțeles că preferințele liderilor constituie un stindard incontestabil pentru membrii partidelor pe care le-au condus sau le conduc încă.   În republica Moldova a evita în discursul politic public problema identitară, dar și atitudinea față de opțiunea geopolitică este extrem de păguboasă pentru modelarea opiniei publice și educarea mentalităților sociale în armonie cu adevărul științific. Prezența nestingherită a instituțiilor rusești de propagandă pe piața mediatică din Republica Moldova pun în aplicare cu multă ușurință planul de a păstra între Prut și Nistru o populație în derivă, ba chiar comă identitară, perpetuarea căreia asigură o enclavă nostalgică  sovietică, facil de manipulat după bunul plac al Kremlinului.

La 27 august 2021 la Chișinău cu ocazia celor 30 de ani de la adoptarea Declarației de independență va avea loc o paradă militară, la care sunt invitați oaspeți înalți, șefi de state, inclusiv președintele României Klaus Iohannis. Vom fi atenți la discursurile politice ale șefilor celor două state românești în care trăiește un singur popor: poporul român.  Doar asumând identitatea românească a statului Republica Moldova și a cetățenilor săi, noii-vechii politicieni înscăunați la guvernare ne vor convinge de bunele lor intenții și vor obține considerația internațională.  Iar asumarea identității naționale românești de către Republica Moldova în plan național și internațional e pasul ferm și decisiv spre Unirea celor două state românești.

DOCTRINA ANTI-CORUPȚIE SAU POLITICA STRUȚULUI FERICIT CU CAPUL ÎN NISIPURI MIȘCĂTOARE

Posted by on
DOCTRINA ANTI-CORUPȚIE SAU POLITICA STRUȚULUI FERICIT CU CAPUL ÎN NISIPURI MIȘCĂTOARE

DOCTRINA ANTI-CORUPȚIE SAU POLITICA STRUȚULUI FERICIT CU CAPUL ÎN NISIPURI MIȘCĂTOARE

18.08.2021

Ascensiunea doctrinei anti-corupție.

În Republica Moldova la 11 iulie 2021 a avut loc o adevărată revoluție electorală, în rezultatul căreia partidul prezidențial al Maiei Sandu a obținut 63 de mandate în parlamentul de la Chișinău. Atât campania Maiei Sandu în alegerile prezidențiale, cât și discursurile politice ale liderilor Partidului Acțiune și Solidaritate (PAS) în campania electorală de alegeri parlamentare anticipate s-au bazat în exclusivitate pe un singur subiect: combaterea corupției. Programul politic al PAS este unul absolut fad, fără mari subiecte de importanță crucială pentru Republica Moldova ca stat. Nu conține scopuri strategice de politică externă, nu exprimă clar atitudinea față de România, față de Rusia. Programul politic al PAS reia aceeași poziție de dublă caschetă: și cu Estul, și cu Vestul, pe care au promovat-o toate partidele mari ce s-au perindat la guvernare, indiferent de doctrină – de stânga sau de dreapta.

În lupta sa politică Maia Sandu a mizat pe cartea câștigătoare – discursul anti-corupție, fiind consiliată, mai cu seamă, de experții fundațiilor germane, cu care Maia Sandu și PAS colaborează etanș din 2015, atunci când a decis să creeze partidul său politic. Subiectul anti-corupție a picat bine, mai ales după furtul miliardului din băncile comerciale ale Republicii Moldova, și, cadrează bine cu mișcările anti-corupțe din Europa Centrală și Orientală. Acest obiectiv imperios necesar de luptă anti-corupție a fost pe larg inoculat cetățenilor Republicii Moldova prin intermediul instituțiilor media, finanțate și ele copios de fundații europene, care au scos în prim plan experți-ONG-iști, finanțați la rândul lor generos de fundații europene. Astfel, personaje fără nicio experiență profesională concretă au ajuns să ne vorbească (neapărat în două limbi – română și rusă) de la ecranele televizoarelor despre inutilitatea vectorului geopolitic care dezbină, despre vanitatea subiectului identitar în Republica Moldova, deoarece el dezbină, despre fericirea supremă a unei societăți unite în jurul unui singur subiect: lupta anti-corupție.

Nașterea națiunii civice moldovenești.

Abandonarea problematicii geopolitice și celei identitare, prin privilegierea  luptei anti-corupție, tendința de a aborda doar subiectele comune din societatea extrem de diversă a Republicii Moldova a dus inevitabil la fortificarea construcției pe nume națiunea civică moldovenească.

Această construcție este, după părerea mea, o adevărată găselniță, un Graal al fericirii supreme în Republica Moldova, promovat de anumite forțe care se opun unirii Republicii Moldova cu România și contestă esența românească a statului Republica Moldova, categorisindu-l drept stat polietnic și multinațional. Vom aminti că în Republica Moldova sunt 82% de români (ei se identifică fie români, fie moldoveni, dar această diadă nu este una antagonistă, ea având explicații istorice și mai ales educaționale clar determinate), și doar 18 % de reprezentanți ai altor minorități etnice și naționale. Deci, Republica Moldova este cel de-al doilea stat românesc, construit pe un ex-teritoriu ocupat de URSS în 1940 și 1944.

Afirmarea politică a națiunii civice moldovenești în Republica Moldova este o tentativă absolut reprobabilă de a uita trecutul istoric orfan al acestui teritoriu, genocidul împotriva cetățenilor săi prin foametea organizată și deportările comuniste, un fel de revoluție proletară care vrea să facă tabula rasa din memoria noastră genetică națională, și să ne scrie pe creierele noastre că suntem moldoveni fericiți.

Conceptul de națiune civică moldovenească vine din zona înțelegerilor germano-ruse cu privire la teritoriul dintre Prut și Nistru și locuitorii acestui teritoriu. Dorința de a construi cu tot dinadinsul o națiune civică moldovenească într-un stat aflat în comă identitară profundă din cauza trecutului sovietic-comunist concordă perfect cu politica imperială rusească promovată în Basarabia secolului XIX și  politica de deznaționalizare prin deportări, genocid și propagandă din perioada sovietică. Cu atât mai diabolică pare a fi această construcție – națiunea civică moldovenească (NCM) atunci când este promovată de politicienii progresiști ai noii generații, înscăunați comod pentru patru ani la guvernare. Orice subiect este bun – curățirea instituțiilor statului (prin înscăunarea rudelor noilor guvernanți, că de – nu sunteți atât de pregătiți să credeți în adevărata resetare instituțională, care poate surveni doar prin unirea Republicii Moldova cu România), ziua internațională a pisicilor, pensii majorate până la 2000 de lei, mersul pe bicicletă al demnitarilor etc – numai despre limbă română nu, despre identitatea românească nu, despre geopolitică nu, despre planul Kozak nu.

Uite așa, pas cu pas, faimoasa doctrină anti-corupție, care a fagocitat complet curentul unionist din Republica Moldova, și a dat naștere națiunii civice moldovenești (sloganul ei fiind: nu importă ce limbă vorbim, important e să avem ce pune pe limbă) începe să semene cu imaginea struțului fericit, care, atunci când își bagă în nisip capul – crede că se protejează de orice pericol, deoarece nu vede prădătorul. Cetățenii Republicii Moldova sunt somați prin această doctrină să fie fericiți doar datorită faptului că va fi schimbat procurorul general, că se schimbă responsabilii instituționali vechi cu cei ”noi”, trecuți prin schemele politice ale PLDM-ului, sau ale PD-ului, sau ale PCRM-ului și așa ad infinitum.

Cum rămâne cu marii corupți?  

Pe fundalul propice al existenței clanurilor criminale-mafiote în varii domenii socio-economice, îngemănate cu politica mare, cetățeanul simplu a fost sensibilizat (și pe bună dreptate) că a venit timpul să se pună capăt dezmățului hoților și corupților. Personaje odioase precum Vlad Plahotniuc, Igor Dodon, Veaceslav Platon, Ilan Șor, Vlad Filat  sunt blamate de popor, iar cetățenii așteaptă de la noua guvernare acțiuni concrete pentru a-i judeca, a-i pedepsi și a le confisca averile. Între timp, Plahotniuc nu e de găsit, Șor stă bine, merci, în Israel și mai e și deputat în parlamentul din Chișinău (sic!), Platon le-a zis tuturor pa-pa și a zburat în Londra, Dodon are imunitate parlamentară și își negociază, probabil, evadarea în Rusia unde va găsi protecție. Unicul care se simte confortabil este Filat – i-au fost uitate păcatele, acum se bucură pentru foștii săi ortaci din rândul doi și trei, care se pricopsesc cu funcții importante în stat. Confiscarea extinsă a averilor, atât de mult dorită de popor, este posibilă în baza actualului cod penal. Doar că, până acolo …mai e mult! Observăm cum sistemul judiciar încearcă să se adapteze obiectivului anti-corupție anunțat de noua putere. Lupta pentru supraviețuirea sistemului a început.  Resursele umane în Republica Moldova sunt extrem de limitate, iată de ce anunțata ofensivă anti-corupție, care va trebui să aibă loc, în mare parte, cu aceiași oameni ai sistemului, riscă să dureze mult prea mult.

Concluzii

Doctrina anti-corupție, atât de populară în Europa Centrală și Orientală, a asigurat victoria absolută a Partidului Acțiune și Solidaritate în alegerile parlamentare anticipate din 11 iulie 2021. Totodată, consider că lupta anti-corupție nu poate constitui o veritabilă doctrină politică (combaterea corupției la toate nivelele  trebuie să fie un obiectiv al oricărei guvernări din orice țară).

În Republica Moldova, stat falimentar la cei 30 de ani de pretinsă independență, nu poți asigura bunăstarea și fericirea cetățenilor prin a ocoli subiectul politic esențial al tuturor timpurilor – cum se raportează politicienii la  identitatea cetățenilor Republicii Moldova, la perspectiva Unirii Republicii Moldova cu România – cea mai sigură reformă de resetare instituțională, teritorială a Republicii Moldova? Prin evitarea acestui subiect partidul prezidențial al Maiei Sandu poate fi categorisit drept partid moldovenist cu față  pro-occidentală (născător de națiune civică moldovenească), spre deosebire de PSRM, care este un partid moldovenist fățiș pro-rusesc.

Unde sunt unioniștii (alegătorii) în această formulă? Alegătorii unioniștii au fost fascinați de doctrina anti-corupție și de fumigena rusească ”acum nu e momentul pentru Unire”.

Nimeni și niciodată nu va desena conjunctură politică pentru Unirea cu Țara. Dacă cineva crede că momentul propice va fi anunțat cu surle și trâmbițe  – greșește amarnic. Unionist ori ești – ori nu. Unirea trebuia făcută în 1991.  Din păcate, după 30 de ani, Unirea celor două state românești într-un singur teritoriu pare să se fi transformat într-o misiune politică imposibilă.  

GUVERNUL VREMURILOR BUNE SUB CONSTELAȚIA KOZAK-PUTIN

Posted by on
GUVERNUL VREMURILOR BUNE SUB CONSTELAȚIA KOZAK-PUTIN

GUVERNUL VREMURILOR BUNE SUB CONSTELAȚIA KOZAK-PUTIN

12.08.2021

Așa cum era de așteptat, noua majoritate PAS a învestit guvernul Nataliei Gavriliță fără prea multe probleme – mașina de vot a funcționat ca pe vremurile de tristă pomină. Ba mai mult –  deputații PAS sunt relaxați, 63 de mandate le permit să mai tragă și chiulul de la unele ședințe, cum s-ar spune – au de unde!

Totuși, vremurile bune, care vor tăgădui să vină, așa precum recunosc înșiși protagoniștii puterii absolute la ora actuală din Republica Moldova, nu prea dau semne de coerență, consecvență, transparență (atât de trâmbițată în campanie) și caracter vizionar.

Prima bilă neagră.  În condițiile posibilităților limitate ale bugetului s-a purces la mărirea numărului de ministere de la 9 la 13 (ambițiile și setea pentru funcții în stat sunt mari, iar partidul prezidențial nu este o excepție). Întreținerea a patru ministere în plus va costa scump, discursul electoral PAS, bazat pe invocarea eficienței cheltuielilor publice, trebuia să genereze o altă abordare:  era suficientă reorganizarea ministerelor existente pe domenii cu secretari de stat responsabilizați corespunzător.

A doua bilă  neagră. Programul de guvernare, în pofida complexității aparente, ”strălucește” prin lipsa adevăratelor reforme, care ar concorda cu eficiența și calitatea: una din aceste reforme imperioase este refacerea structurii teritorial-administrative. Cele 32 de raioane cu 900 de primării reprezintă o adevărată povară pusă pe umerii cetățenilor. Nici Filat în 2010 nu a dorit reforma teritorial-administrativă – logica era simplă: PLDM își dorea o influență cât mai mare în teritoriu și avea nevoie de oameni înscăunați în funcții de conducere, chiar dacă aceste funcții sunt perfect superflue. Eliminați azi printr-un exercițiu de imaginație toți președinții de raioane, împreună cu toate consiliile raionale, și veți vedea că Republica Moldova, dar mai ales cetățeanul, nu pierde nimic. Ba dimpotrivă, vom obține o economie enormă de fonduri publice. Fericirea cetățeanului nu constă în fărâmițarea teritorială absurdă pe raioane, amăgindu-l pe cetățean că instituțiile birocratice sunt mai aproape de el, ci în puterea sporită a primarilor, în descentralizarea la maxim a serviciilor statului, de care cetățeanul trebuie să beneficieze în incinta primăriei. Dar, guvernul Gavriliță nici el nu este preocupat de reforma teritorial-administrativă.

A treia bilă neagră. Natalia Gavriliță așa precum a promis PAS în campanie, a făcut un subiect-far din intenția de a majora pensia a 470 000 de pensionari din Republica Moldova până la 2 000 de lei. Bani pentru aceste majorări nu sunt, decât doar din sprijinul macrofinanciar care va veni din UE (cele 600 milioane de Euro promise de Comisia Europeană) și de la FMI. Pentru a susține acest proiect, e nevoie anual de circa 5 miliarde de lei. Prim-ministrul Gavriliță a recunoscut că e  o sumă importantă de bani și că pentru acest an bani sunt (pensiile vor fi majorate din 1 octombrie 2021), iar pentru anii viitori se vor căuta alte soluții. În același timp, dacă ar fi să analizăm calitatea vieții cetățenilor, opiniile lor referitoare la supraviețuire, vom constata că 2 000 de lei pentru un pensionar nici pe departe nu acoperă necesitățile vitale – hrană, îmbrăcăminte, tratamente. Unde mai pui că în această chestiune intervine frustrarea altor pensionari, cauzată de acest egalitarism comunistoid. Să explicăm. Pensiile mai mici de 2 000 de lei sunt acelea care rezultă mai cu seamă din lipsa perioadei de contribuție la fondul social, care lipsă este cauzată nu doar de plata salariilor în plic, dar și de prestația  insuficientă a unor cetățeni.   Și atunci, ce va spune un pensionar care a lucrat circa 50 de ani în calitate de profesor în școală și are pensia de 2 100 de lei? Prin urmare, buna intenție de a majora pensiile pentru o categorie de oameni, se va transforma în amnistie pentru cei care nu prea au lucrat la viața lor. Acest principiu comunist va accentua caracterul asistențial al statului Republica Moldova.

A patra bilă neagră. Am vorbit despre materie. Acum veni rândul spiritului, esenței noastre ca neam, de fapt este cel mai important subiect pentru supraviețuirea noastră în cel de-al doilea stat românesc. La una din emisiunile televizate, fiind întrebată ce va face majoritatea parlamentară PAS cu referire la modificarea articolului 13 din Constituție,  în sensul înlocuirii sintagmei ”limba moldovenească în baza alfabetului latin” cu sintagma ”limba română”. Natalia Gavriliță a răspuns cu o seninătate care frizează grotescul și ridicolul: ”nu cred că aceasta arde pe agenda cetățeanului”. La 30 de ani de independență, după chinuri în lupta anti-comunistă, anti-agrariană, în anul 2021 să afirmi vechiul slogan interfrontist din anii *90 ”e important ce pui pe limbă, și  nu cum se numește limba” mi se pare o meschinărie politică crasă, o ignoranță și o lipsă totală de discernământ.

Schimbările la vârf au început exact așa cum prevede logica în competița politică. E normal să fie așa – pleacă un partid cu tot cu oamenii săi din funcții – cheie, vine altul și își înscăunează oamenii săi. Ba mai mult, așa cum era de presupus, legăturile de rubedenie între exponenții noii puteri, chiar dacă nepotismul este blamat în discursurile sale oficiale, sunt la ordinea zilei. Astfel, purtătoarea de cuvânt a prim-ministrului Natalia Gavriliță este o verișoară de-a președintelui Maia Sandu. Însăși Natalia Gavriliță este cumătră cu președintele Maia Sandu. Cu siguranță, vor apărea în presă, ceva mai târziu, scheme cu legăturile de rubedenie detaliate în noul arc al puterii de la Chișinău. De-ar fi acest rău cel mai mare…

Puterea își dorește procurorul său. Disputele politice în jurul numelui procurorului sunt piatra de temelie a schimbării puterii în Republica Moldova. Era de așteptat că procurorul general va fi contestat. Asta s-a întâmplat de fiecare dată când în Republica Moldova s-a schimbat puterea. Procedura e simplă – sub pretextul modificării Legii procuraturii, se modifică și condițiile de numire a procurorului. Majoritate parlamentară este – nimic mai simplu de realizat decât debarcarea procurorului general. Există, totuși, niște întrebări. Chiar dacă sunt retorice. UE a investit sume enorme de bani în reforma justiției, inclusiv a procuraturii din Republica Moldova. ONG-uri cu finanțări generoase au elaborat rapoarte, expertize, au publicat cărți, au făcut schimb de experiență pe bani europeni. Cum rămâne cu aceste activități laborioase și consistente?

Toate aceste evenimente politice se precipită pe fundalul unui amalgam de acțiuni ale președintelui Maia Sandu – o campanie de PR pe rețelele de socializare pe de o parte (fotografia pe cel mai înalt vârf de munte din România – Moldoveanu și statul la coadă la trecerea frontierei cu România ca ”simplu cetățean”), și zgomotoasa, dar vana vizită a lui Dmitrii Kozak, trimisul lui Putin la Chișinău.

Multpromisa de PAS transparență în administrarea treburilor publice a fost totalmente compromisă, când printr-un comunicat sec al MAIE, practic în ajun, se anunța vizita lui Kozak la Chișinău și întrevederea sa cu Maia Sandu, însoțită de ministrul de externe Nicu Popescu și vicepremierul pentru reintegrare Vladimir Kulminskii. Nicio instituție media nu a anunțat cine l-a invitat pe Kozak la Chișinău. Misterul a fost spulberat de însuși Kozak – la ieșirea din sediul președinției el a răspuns presei că a fost invitat de președintele Republicii Moldova.

Abia seara târziu, la 11 iulie 2021, Maia Sandu a formulat un text pe contul său de FB în care a încercat să dea substanță rezultatelor întrevederii cu Kozak. A menționat că agenda bilaterală cu Federația Rusă ”este foarte plină”. Pe când Kozak, ieșind la presă, gentil și elegant, a replicat că  Rusia ”a fost rugată să ajute în soluționarea conflictului transnistrean, dar acest conflict ține de problema internă a Republicii Moldova”. Doar prin acest răspuns Kozak a anihilat textul postării Maiei Sandu de pe FB. Și, de parcă nu a fost suficientă această umilință, Kozak a mers ș la întrevedere cu Igor Dodon și Vladimir Voronin. De ce nu ar împușca doi iepuri odată? Că tot veni la Chișinău după o zi de lucru la Kremlin, de ce să fi mânat avionul doar pentru întrevederea de la președinție?

La 30 de ani de relații complicate cu Federașia Rusă (războiul de agresiune la Nistru în 1992, embargoul energetic anii *90, embargoul la produsele agricole moldovenești anii 2000, prețul exorbitant la gazele naturale, punerea pe umerii Republicii Moldova a datoriei pentru gazele naturale consumate în stânga separatistă a Nistrului, incidentele de încălcare a drepturilor omului în stânga Nistrului, inclusiv cu implicarea forțelor pacificatoare rusești etc)  să speri că vei cădea în grațiile lui Putin doar pentru faptul că nu arunci săgeți diplomatice în adresa Rusiei, trebuie să fii cel puțin naiv! Politica vițelului care suge de la două vaci rămâne pe ordinea zilei în Republica Moldova în contextul instaurării noii puteri a partidului prezidențial PAS. Astfel, guvernarea vremurilor bune la Chișinău începe inevitabil, cum s-a mai întâmplat și în trecut, sub constelația Kozak-Putin, constelație care, pe semne, fascinează inclusiv puterea progresistă de la Chișinău.