Comunitatea academică şi ştiinţifică din Republica Moldova se află în aşteptarea adoptării unei noi Legi a învăţământului sau Cod Educaţional. În legătură cu apropiatul eveniment ţinem să elucidăm unele aspecte din experienţa internaţională cu referire la sistemele de învăţământ superior, şi în special, la cele din Europa Occidentală, SUA, America Latină ş.a.
Actualmente instituţiile de învăţământ superior din Republica Moldova sunt implicate în procesul de reformare conform Actului de la Bologna. Astfel, sunt puse în joc obiectivele centrelor universitare, sistemul lor de organizare, guvernare, bazele financiare, procesele de lucru, şi rolului lor în societate. Şi totuşi, se fac auzite opiniile ce afirmă că timpul autonomiei „Republicii intelectualilor” a trecut deja. Necesitatea reformelor se bazează pe acuzaţia că există o criză a performanţelor, o non-responsabilizare a universităţii faţă de necesităţile societale şi o non-garanţie a excelenţei academice. Universitatea este acuzată de faptul că devine o povară pentru bugetul public şi că nu dă dovadă de flexibilitate. În acelaşi timp, mulţi cred că problemele rezidă în succesele universităţii însăşi. Universitatea nu a atras niciodată atâţia studenţi şi resurse, şi niciodată nu a fost responsabilizată cu atâtea sarcini şi obiective ca în societatea post-industrială. Rezultatele aşteptate din partea universităţii sunt şi ele foarte pretenţioase. Universitatea posedă cunoştinţe şi talente care pot conveni unei multitudini de obiective cu acea condiţie ca universitatea să se debaraseze de structurile sale demodate.
Schimbarea la faţă. În SUA începând cu anii 40 ai sec.XX învăţământul superior capătă un caracter de masă, transformându-se din învăţământ al elitei sociale şi politice în învăţământ accesibil pentru toţi. Valul “masificării” învăţământului superior în Europa vine în anii 70 ai sec.XX. Fenomenul se datorează din plin democratizării crescânde a societăţilor.
Masificarea şi accesibilitatea. Numărul studenţilor a crescut spectaculos: Chili (15 mln pop.): 1978 – 131 000 studenţi; 1988 – 235 000 studenţi; anii 2000 – 311 000 studenţi (2,7%); SUA (300 mln pop.): 1978 – 11 mln st.; 1988 – 13 mln st.; anii 2000 – 14 mln.studenţi (4,72%); Tunis (9,6 mln pop): anii 50 – 2000 st.; în prezent – 100 000 studenţi (1,04%); Franţa (63 mln pop): 2,2 mln studenţi în 2004 (3,49%); RM (4 mln pop): 115 000 studenţi în 2005 (2,87%). În cadrul ultimei declaraţii de bază pregătită de către AIU (Asociaţia Internaţională a Universităţilor), şi anume, Declaraţia cu privire la instituţiile de învăţământ superior în lume, stipulează că „Învăţământul superior dincolo de frontiere trebuie să fie accesibil atât pentru studenţii care dispun de mijloace financiare, cât şi pentru studenţii calificaţi care au nevoie de resurse financiare”. Recunoscând că nici pe departe soluţionată şi tratată adecvat, problema accesului la învăţământul superior rămâne a fi de o importanţă crucială pentru o dezvoltare de succes a unei societăţi bazate pe cunoaştere şi cercetare, deziderat de bază al Procesului de la Bologna.
Accesul la studii universitare. Un studiu internaţional a identificat patru modalităţi cheie cu ajutorul cărora guvernele naţionale şi federale caută să amelioreze accesul şi reuşita academică a studenţilor. Implicarea guvernelor poate să cuprindă programele naţionale precum Trio în SUA şi Aimhigher în Marea Britanie, care oferă diverse programe de activităţi pentru a susţine şi a ajuta studenţii reprezentanţi ai tuturor păturilor sociale. O altă abordare constă în a încuraja instituţiile de a recruta şi a menţine studenţii. Spre exemplu în Irlanda, o finanţare specială este acordată responsabililor de admitere pentru a efectua promovări instituţionale externe şi interne, pentru a ameliora accesul şi reuşita studenţilor. În Australia şi Marea Britanie guvernele naţionale oferă finanţări instituţiilor pentru ca acestea din urmă să accepte un număr mai mare de studenţi.
Pentru a satisface necesităţile studenţilor, guvernele pot de asemenea să lanseze şi să promoveze la absolvire acte de studii diverse, ba chiar să fondeze noi instituţii, De exemplu în Anglia, au fost elaborate de doi ani Fundaţii Degrees cu scopul de a ajuta şi a lărgi participarea la studii a tinerilor proveniţi din păturile defavorizate. Iar în Suedia au fost create instituţii noi în cadrul regiunilor, unde se înregistra o rată minimă de participare în recrutarea studenţilor din sfera muncitorilor.
În alte ţări există instituţii specializate, destinate handicapaţilor. Programul francez al Convenţiilor Educaţiei Prioritare (CEP), a fost creat în 2001, ca rezultat al constatării unei diferenţieri sociale şi culturale majore în Franţa. Acest program s-a concretizat întrun parteneriat puternic între o instituţie de învăţământ superior, şi liceele din zonele defavorizate, unde rata şomajului este cu 80% mai mare în raport cu media naţională. Drept alt exemplu poate servi China. În 1978 învăţământul superior s-a dezvoltat foarte repede, deoarece ţara a început să implementeze politici noi de reforme naţionale şi s-a deschis lumii exterioare. Legea Educaţiei şi cea a Învăţământului superior stipulează dreptul cetăţenilor la învăţământ superior, studenţii din cercurile sociale defavorizate beneficiind de susţinere financiară din partea statului. China a mers pe calea deschiderii centrelor universitare în toate colţurile ţării, asigurând astfel accesul cât mai larg al populaţiei la studii superioare.
Desigur, exemplul cel mai elocvent în promovarea învăţământului superior îl constituie cel al Japoniei, unde 98% din populaţie are studii superioare.
Într-o lume din ce în ce mai competitivă, procentajul populaţiei unei ţări care a beneficiat de învăţământul superior devine un factor crucial al puterii economice. Recunoaştem că învăţământul superior ar trebui să fie disponibil pentru toţi cei care pot să profite de el pentru un uz profesional sau personal. Este necesar de a lărgi orizontul învăţământului superior pe cât e posibil. Oportunităţile în creştere a noilor tehnologii de informare şi comunicare joacă un rol considerabil în realizarea acestui obiectiv.
Noile provocări. Universităţile se văd nevoite să conteste preponderenţa ştiinţei care cedează locul, după spusele sociologului german Ulirich Beck, “societăii riscurilor”, în care riscurile mediului ambiant cresc mai rapid decât beneficiile progresului social şi tehnic. Valorile clasicismului universitar de sorginte ideală cedează locul materialismului şi pragmatismului societăţii post-industriale. Reformele învăţământului superior nu au fost motivate doar de criza de performanţă şi procesele sectoriale. Re-gândirea şi re-organizarea universităţii în ultimii 20-30 de ani face parte din transformările mai largi ale raporturilor între instituţiile sociale, în condiţiile cărora încrederea în relaţiile de piaţă şi proprietatea privată au crescut, iar logica şi vocabularul comercial au pus stăpânire pe sferele instituţionale.
Interpretări. Există o deosebire fundamentală între a considera universitatea un instrument şi a o considera ca instituţie. O perspectivă instrumentală reprezintă universitatea ca un mecanism structurat ce permite executarea eficace a unor priorităţi predeterminate, în acest caz, orice schimbare presupune un calcul continuu al beneficiilor şi costurilor relative. O perspectivă instituţională descrie universitatea ca un ansamblu durabil de reguli constitutive, axate pe structuri de expresie şi de resurse prescrise. Structurile de expresie explică şi justifică codurile de conduită, determinând direcţia conduitei, iar structurile de resurse întăresc actanţii şi îi fac mai capabili de a acţiona în conformitate cu regulile trasate.
Definiţii. În calitate de entitate meritocrată universitatea este o comunitate de erudiţi, de cele mai deseori, o instituţie veche. Identitatea morală a universităţii şi înţelegerea în sine integrată se bazează pe angajamentul învăţării şi cercetării, erudiţiei şi căutări adevărului, indiferent de aplicabilitatea imediată, priorităţi politice sau beneficii economice, chiar dacă ideile sunt controversate sau non-populare. Universitatea este menită să servească societatea în ansamblu şi nu unele părţi ale ei, care pot să o finanţeze sau să-i acorde facilităţi.
Universitatea şi societatea. Universitarii sunt gardenii principiilor constitutive ale universităţii. Autonomia Universităţii în raport cu guvernarea şi grupurile sociale puternice este justificată prin ipoteza că pierderea libertăţilor intelectuale ar prejudicia fundamentul cunoaşterea în societate. Oare reformele fortifică aceste idealuri? În anii 60 universitatea a fost contestată de viziunile democraţiei reprezentative. Reformele au fost declanşate de revoltele studenţeşti, de climatul anti-capitalist, anti-imperialist, de necesitatea în justiţie socială. Reformele actuale sunt realizate în albia idealurilor economiei neo-clasice şi a iniţiativelor private.
Comercializarea universităţii. Abdicarea guvernărilor în faţa pieţelor a făcut din universitate o întreprindere economică ce operează pe pieţe competitive. Cercetarea şi învăţământul superior sunt concepute drept produse, bunuri. Competiţia şi căutarea avantajelor individuale au devenit procese-cheie în sistemele contemporane de învăţământ superior. Studenţii, universitarii, finanţatorii aleg în baza universităţilor alternativele unor preferinţe individuale. Universitatea furnizează cercetări şi învăţământ care pot să-i aducă profit, iar cantitatea, calitatea şi preţul sunt determinate de piaţă.
Noi tentaţii. Societatea postindustrială a făcut ca universităţile, întru asigurarea stabilităţii şi întru asigurarea succesului misiunilor lor, navigând într-o lume comercială, sunt în căutarea investiţiilor acţionarilor şi funcţionează conform unui model comercial cu un consiliu de administrare redus, angajează experţi financiari şi comerciali, îşi asigură o gestionare profesională solidă, angajează responsabili, misiunile cărora sunt identice cu cele ale unui şef de întreprindere. O altă perspectivă de reformare a universităţilor este reforma determinată de restructurarea sectorului public de către guvernare. Conform acestei perspective, universitatea trebuie să servească obiectivelor guvernării şi ea este evaluată în termeni de eficacitate şi de competenţă. Reformele sunt gestionate din perspectiva priorităţilor guvernamentale. Aceste două perspective, comercială şi guvernamentală, par să fuzioneze, să se complementeze şi nu să se opună. Învăţământul superior vine să ocupe în societatea postindustrială un loc important pe agenda politică în calitate de instrument de realizare a bogăţiei şi a competitivităţii economice în mediul unei economii bazate pe cunoaştere şi cercetare.
Guvernele europene, sunt ele gata să facă faţă reformelor? Respectă ele oare autonomia universitară şi libertăţile academice? Majoritatea guvernelor europene, orientate cu preponderenţă spre produsul finit, cer rezultate măsurabile, o contabilitate riguroasă şi au favorizat o veritabilă explozie a auditului şi supravegherii. Această stare de lucruri a generat multiplicarea producătorilor de norme şi a agenţiilor de acreditare. Ultimii furnizează informaţii pe piaţă. Expansiunea standardizărilor în calitate de stil de reglementare ilustrează dificultăţile pe care le întâmpină universitatea luată aparte în căutarea soluţiilor pertinente.
Finanţarea. Regimurile de finanţare a universităţilor diferă şi ele. În SUA şi Australia finanţarea publică a învăţământului, inclusiv a celui privat, variază de la 50% la 70% în funcţie de anul bugetar, iar învăţământul superior se caracterizează printro „comercializare” puternică, ce face ca universităţile să se implice în procese de generare a profiturilor. Finanţarea publică a universităţilor europene este aproximativ de 65%. În ţările asiatice, mai ales în Coreea de Sud şi China, finanţarea învăţământului superior şi a cercetării a crescut considerabil. Acelaşi fenomen se atestă în America Latină şi regiunea Pacificului în ultimii ani. Totuşi, ponderea acestei finanţări este de 1% din volumul dezvoltării economice a regiunii. În Suedia, de exemplu, finanţarea universităţilor se efectuează în baza numărului de studenţi înmatriculaţi la studii, suma finanţării este direct proporţională cu numărul studenţilor înmatriculaţi: cu cât mai mulţi studenţi se înscriu la studii, cu atât mai solidă este finanţarea universităţilor de către stat. Pe când în Marea Britanie, de exemplu, finanţarea universităţilor se realizează în baza raitingului anual al centrelor universitare.
Semne de întrebare. Reforma Procesului de la Bologna cere re-orientarea universităţilor spre piaţa forţei de muncă şi fundamentarea procesului de pregătire a specialiştilor în baza competenţelor. Această dinamică ridică problema viitoarei organizări interne a universităţii şi a locului ei întro formaţiune societală mai vastă: ce fel de universităţi ne trebuie în mileniul trei şi pentru ce fel de societate?
Recent am participat la reuniunea Comitetului Director pentru Învăţământ Superior şi Cercetare (CDESR – sigla franceză) care a avut loc la Consiliul Europei, Strasbourg, Franţa, 21-22 septembrie, reuniune în cadrul căreia au fost punctate rezultatele tuturor activităţilor în domeniul învăţământului superior la nivel european în anul 2005-2006, activităţi, pe marginea cărora au fost aprobate 19 documente – rezoluţii, recomandări etc. Bilanţul activităţilor este unul pozitiv – problemele majore legate de reformarea sistemului învăţământului superior european au fost corect şi, deseori, concomitent, identificate, puse în dezbatere în cadrul forurilor europene, atât de CDESR, cât şi de alte organizaţii precum EUA (Asociaţia universităţilor Europene), IAU (Asociaţia Internaţională a Universităţilor, EURASHE (Asociaţia Europeană a Instituţiilor în Învăţământul Superior), ESIB (Uniunea Europeană a Studenţilor Europeni) ş.a. În pofida acestor sincronizări teoretico-fenomenologice, unii raportori au formulat aceeaşi întrebare, menţionată mai sus: ce fel de universităţi ne trebuie în mileniul trei şi pentru ce fel de societate?
Deci, frământările ce ţin de restructurarea sistemului învăţământului superior de ordin organizatoric, strategic, procesual, frământări ce preocupă universitarii din Republica Moldova, constituie şi subiectul următoarelor activităţi programate în cadrul Consiliului Europei în anul 2006-2007. Toate recomandările adoptate de CDESR sunt de o importanţă majoră, vom menţiona câteva din ele: Recomandarea No1762 a Asambleei Parlamentare Europene referitor la Libertatea academică şi autonomia universităţilor, Recomandarea Forumului Consiliului Europei referitor la Legitimitatea Asigurării Calităţii în Învăţământul Superior, Recomandarea Forumului Consiliului Europei referitor la Responsabilitatea Învăţământului Superior pentru o Cultură Democratică, recomandarea Forumului Consiliului Europei referitor la Responsabilitatea Publică pentru Învăţământul Superior şi Cercetare ş.a. Textul primei recomandări, ce ţine de libertatea academică şi autonomia universitară, merită să fie adus la cunoştinţa tuturor universitarilor. Această recomandare se bazează pe textul Magna Charta Universitatum, document adoptat şi semnat în 1988 de mai multe universităţi, care au participat la aniversarea a 900 ani ai Universităţii din Bologna, Italia. Voi cita doar unele pasaje din această recomandare, care elucidează noţiunea de liberate academică, articolul 4: „În conformitate cu Magna Charta Universitatum Asambleea reafirmă dreptul universităţilor la autonomie şi libertate academică, drept care include principiile următoare:
• Libertatea academică în cercetare şi în învăţământ, percepută ca libertatea exprimării şi acţiunii, libertatea de a comunica informaţii şi libertatea de a căuta şi de a difuza fără restricţii cunoaşterea şi adevărul;
• Autonomia instituţională a universităţilor trebuie să facă faţă angajamentul independent în raport cu misiunea lor culturală şi socială tradiţională, foarte importantă şi astăzi, printro politică de îmbogăţire a cunoştinţelor, o bună guvernare şi o gestionare eficace;
• Istoria a demonstrat că prejudicierea libertăţii academice şi a autonomiei universitare au adus la regres în aspect intelectual, şi, prin urmare, la o stagnare economică şi socială;
• Totuşi, universităţile ar putea plăti costuri şi pierderi importante dacă s-ar izola în „turnul de fildeş” şi nu ar reacţiona la evoluţia necesităţilor societăţii, în serviciul cărora ele trebuie să se afle, contribuind la dezvoltarea şi formarea lor; universităţile trebuie să fie suficient de aproape de societate pentru a contribui la soluţionarea problemelor fundamentale, dar trebuie să păstreze o anumită distanţă critică şi o abordare vizionară pentru un termen mai îndelungat.”
Ideea fundamentală a principiului libertăţii academice şi autonomiei universitare rezidă în responsabilitatea ei faţă de societate, exprimată prin responsabilitatea faţă de studenţii ei (beneficiarii serviciilor universitare), viitorii specialişti, articolul 6: „Libertăţile academice trebuie să fie însoţite de o contra-parte inevitabilă: responsabilitatea socială şi culturală a universităţilor şi obligaţia lor de a-şi prezenta darea de seamă atât în faţa publicului larg, cât şi în raport cu propria lor misiune.” Despre libertatea academică şi autonomia instituţională se vorbeşte mult în societatea europeană, însă, ne mai întrebăm, sunt oare universităţile noastre cu adevărat autonome? Nu tinde oare „societatea controlului” care se instaurează cu obstinaţie să priveze universităţile de libertăţile ei academice consfinţite de tradiţiile seculare? În articolul 7 al Recomandării Asambleei Parlamentare Europene găsim şi o formulare de care ar trebui să ţină cont guvernele europene: „Dacă e adevărat că libertăţile cercetătorilor, universitarilor în sensul larg al cuvântului şi autonomia instituţională a universităţilor necesită o reajustare la realităţile contemporane, apoi aceste principii ar trebui în egală măsură să fie reafirmate prin LEGE, şi, dacă e posibil, prin CONSTITUŢIE.” Trei dimensiuni, trei axe definitorii îi pot asigura universităţii contemporane o dezvoltare durabilă în strictă conformitate cu idealurile umaniste, cităm din articolul 11: „Obligaţia de a-şi da darea de seamă, transparenţa şi asigurarea calităţii sunt condiţiile prealabile pentru recunoaşterea libertăţii academice şi a autonomiei instituţionale a universităţilor. Doar un asemenea contract între societate şi universităţi poate permite celor din urmă să aducă un aport societăţii prin intermediul liberei alegeri a mijloacelor de realizare a misiunii lor, să joace un rol activ, adică, nu doar să se limiteze în a reacţiona la schimbări, ci şi să fie unul din actanţii care îşi asumă iniţiativa de a angaja şi a însoţi evoluţiile dorite.”
Aplicarea principiilor libertăţii academice şi autonomiei universitare în realităţile Republicii Moldova necesită eforturi susţinute atât din partea comunităţii universitarilor, cât şi din partea autorităţilor de resort. Noul proiect de Lege a învăţământului consacră articolul 13 acestei probleme, articol inserat cu titlul „Autonomia şi responsabilităţile instituţiei de învăţământ superior”: „(1) Autonomia universitară se manifestă în libertatea de decizie a instituţiei de învăţământ superior faţă de organizaţiile statale sau politice în probleme care privesc structura instituţiei, conceperea şi desfăşurarea activităţii de învăţământ de cercetare, administrativă, financiară, precum şi raporturile ei cu instituţiile similare din ţară şi din străinătate.” Următoarele puncte ale articolului 13 explică, în opinia noastră, insuficient, ceea ce presupune autonomia universitară: „Statul şi instituţiile de învăţământ superior vor asigura un echilibru între nivelul de autonomie de care se bucură ultimele şi obligaţia de a face publice şi transparente modalităţile în care ele sunt dirijate. în acest scop instituţiile de învăţământ superior:
a) informează societatea despre misiunea educativă a instituţiei;
b) asigură atingerea unor obiective de calitate şi excelenţă în activitatea de învăţământ şi cercetare, apăra integritatea proprie contra oricăror ingerinţe incompatibile cu vocaţia lor academică;
c) apăra activ libertăţile academice şi drepturile fundamentale ale persoanei;
d) oferă o educaţie de nivel înalt unui număr cât mai mare de persoane care posedă aptitudinile şi pregătirea iniţială necesară.”
În opinia noastră acest articol poate fi dezvoltat şi completat în lumina Recomandării 1762 a Asambleei Parlamentare Europene. Textul articolului din viitoarea Lege a învăţământului ar trebui să conţină clar sintagma (propunerea noastră) ”Instituţiile de învăţământ superior au dreptul la autonomia universitară şi libertatea academică”. Pentru a evita ambiguităţile şi multiplele interpretări în prezentul articol este necesar de a exclude tautologia autonomie – libertate, specificând că (propunerea noastră) „instituţiile de învăţământ superior beneficiază de autonomie faţă de organizaţiile statale şi politice şi sunt libere să:
- determine strategiile de dezvoltare, politicile şi tacticele în domeniul învăţământului superior şi cercetării;
- determine structura internă instituţională;
- determine strategiile de guvernare şi management instituţional;
- gestioneze propriile finanţe obţinute din alocaţiile bugetare şi extrabugetare;
- planifice şi să realizeze admiterea la studii în baza programelor curriculare universitare;
- iniţieze noi programe de studii la cele trei cicluri universitare inclusiv în regim de co-diplomare;
- conceapă şi să dezvolte currciula universitară la specialităţile existente;
- utilizeze geniul ştiinţific creator în scopurile dezvoltării universităţii şi societăţii în ansamblu”.
Articolul 24 al Proiectului de Lege a învăţământului superior se referă la calitatea învăţământului superior, în opinia noastră, necesită să fie completat, ţinând cont de conţinutul Recomandării Forumului Consiliului Europei referitor la Legitimitatea asigurării calităţii în învăţământul superior, din 19-20 septembrie 2006. „Calitatea învăţământului, se spune în această Recomandare, este o responsabilitate comună atât a instituţiilor de învăţământ superior, cât şi a tuturor partenerilor sociali ai lor. Instituţiile universitare, profesorii şi studenţii ca şi autorităţile publice trebuie să perceapă în continuare implementarea calităţii în Învăţământul Superior drept un obiectiv primordial în procesul de învăţare, predare şi cercetare”.
Pentru a concluziona, exprimăm speranţa că viitoarea Lege a Învăţământului Superior va fi completată în conformitate cu toate documentele reglatoare ale Consiliului Europei, căci tocmai acum este momentul propice de a asigura buna funcţionare a sistemului învăţământului superior din Republica Moldova în baza unei legislaţii europene, racordate la cerinţele noilor provocări. Numai o astfel de armonizare – dintre baza legislativă şi procesualitatea internă/societală a instituţiilor universitare – ne va permite să fim în viitorul apropiat parte componentă a Ariei Europene a Învăţământului Superior (European Higher Education Area), spaţiu ce urmează să fie creat către anul 2010.
Surse
Johan P.Olsen and Ase Gornitzka. Comprendre la signification du changement dans la gouvernance de l’université. Organisation et performances de l’université. In: AIU Horizons fevrier 2006, Vol.11.4-12.1, p.1,2,10.
Peter Scott. Mutations. Université de Kingston, Royaume-Uni.
Parlamentary Assembly. Recommandation 1762 (2006).//http://assembly. Coe.int/docuemnts/adoptedtext/ta06
Proiectul de Lege a Învăţământului Superior.