”Ultimul sunet” la ”careul” din curtea școlii.

”Ultimul sunet” la ”careul” din curtea școlii.

30 mai 2025

 

E sfărșit de mai. URSS s-a destrămat demult. Dar nu și în uzanțele ”tradiționale” din instituțiile de învățământ din Republica Moldova.

 

Asist la  ceremonia de absolvire în curtea unui liceu din Chișinău. M-a invitat finuța de botez.

 

Discursuri, mulțumiri, diplome. Părinți, profesori, elevi, absolvenți – toți emoționați, agitați, fericiți. Frumoase clipe, irepetabile. Să fie justificată sintagma transliterată din limba rusă încă din inexistentul deja URSS? ”Ultimul sunet”. De ce ultimul? Cine stă să moară? De ce să nu prindă rădăcini o altă sintagmă, de exemplu, ”Adio, ani de liceu” sau ”Adio, școală”, sau pur și simplu ”Gaudeamus”, în buna limbă latină, atât de eternă și  salvatoare.

 

”Careu”? De ce careu? Iarăși transliterație din limba rusă sovietică – ”lineika”, adică, elevi și profesori trebuiau  să stea aliniați, drepți, la introducerea drapelului roșu comunist la manifestările școlare de tot genul. De ce să nu fie pur și simplu ceremonie festivă? Limba română e atât de frumoasă.

 

Flash back. Déjà vu. Cahul, școala nr.2, anul 1979. Tot ”careu”. Tot ”ultimul sunet”. Doar că fără dronă-cameră de luat vederi, fără dans al absolvenților. Uniforma școlară. Pentru fete. Rochie cafenie. Urăsc această culoare. Era cea mai urâtă culoare pe care regimul comunist sovietic putea să o născocească pentru fetițele școlărițe.

 

Mereu am avut probleme cu această uniformă. Eram de statură înaltă, iar industria textilă sovietică nu prevăzuse rochii pentru domnișoare 170 cm plus. Veneam în alte ținute negru-alb la școală. Țin minte că am fost penalizată pentru acest lucru: nu am mai fost însoțitoare de port-drapel la o ceremonie stil ”careu”. Și chiar eram fericită. Îmi părea grotesc să însoțesc tot felul de drapele la ceremoniile școlare profund ideologizate. Dar, fiind eminentă la studii, administrația școlii voia cumva să mă ”onoreze”.

 

Azi priveam absolvenții de liceu și mă bucuram pentru libertatea lor, pentru  accesul fără precedent la civilizație, la oportunități, la surse de informare. Ce bine e că nu s-au născut în URSS! Ce frumoase, luminate, pline de speranțe le sunt chipurile! Dezinvolți, emancipați, determinați – aceștia sunt tinerii de azi! Pe ei nu-i mai bagi în uniforme cafenii, nu-i obligi să mărșăluiască în pas cadențat la ”careu”, ei sunt generația libertății și democrației.

 

Noi am fost generația constrângerilor. Am absolvit școala cu medalie de aur. Am fost eminentă și la facultate, dar nu am beneficiat de bursa ”Lenin”, pentru că nu eram ”activist comsomolist”. Eram nepoată de jandarm român. Aveam rude în România. Eram fiică de profesori. Aduceam cărți românești la școală. Eram unica la facultate care aveam dicționare editate în Franța, pe care le-am procurat prin prieteni din Lituania. Sfidam lecțiile de propagandă comunistă pentru a face teatru, vorbeam mult și critic, iar cineva dintre colegii studenți a avut grijă să mă toarne la KGB-ul sovietic. Mai târziu, prietenul meu, viitorul soț, tot era abordat de omul securității sovietice pentru a-l convinge să accepte să urmeze școala KGB. Ba chiar i s-a spus să rupă relațiile cu mine, căci kgb-iștii obișnuiau să se căsătorească la recomandarea instituției (sic!), de fapt, așa era prevăzut în manualul kgb-ismului sovietic. Sigur, viitorul meu soț nu a acceptat. De aia l-au luat în armata sovietică, practic, ”cu arcanul”.

 

Noi nu am avut ”pile”, ne-am construit parcursul profesional singuri, învățând și perseverând. Din păcate, vestigiile sovietice – foștii nomenclatutirști comuniști, majoritatea kgb-iști, practic, timp de 30 de ani au continuat să conducă abil instituții de învățământ, anume ei ne-au pus piedici atunci când am dorit să fim promovați.

 

Astfel, în 1990, eu am ”picat” la senatul universitar concursul pentru postul de lector-asistent universitar la catedra de limbi străine a Universității Agrare din Chișinău,  unde am fost învinuită de naționalism de la tribuna senatului de fosta mea șefă de catedră, o șovină velicorusă pe numele său Kașceeva.

 

În anul următor ”m-a picat” la concursul pentru postul de lector-asistent universitar la catedra de limbi străine a Universității de Stat din Moldova însuși rectorul de atunci al USM – Boris Melnic – el anulase concursul printr-un ordin special, deoarece rezultatele evaluării candidaților mă dădeau pe mine câștigătoare.

 

Am plecat în sectorul academic privat, am înțeles că în instituțiile universitare publice nu era loc pentru talentul și creativitatea mea.

 

Ani mai târziu, profesoara universitară Alexandra Macarov, care ne predase civilizația franceză la USM, fostă șefă la catedra filologie franceză, în 2011, la 90 de ani, mă invitase la ea acasă. Suferea de cancer. Am cumpărat un buchet de crizanteme și  i-am făcut o vizită. Doamna era perfect lucidă,  mi-a spus că e pe moarte și că vrea să-și ceară scuze de la mine. Am rămas surprinsă. Habar nu aveam despre ce urma să fie vorba. Doamna profesoară a mărturisit că pe timpul studenției mele, pe când ea era șefă de catedră, facultatea trebuia să delege cel mai bun  student la olimpiada URSS la limba franceză. Mi-am amintit de acel episod – participasem prin anul trei la facultate la un concurs interuniversitar, și,  fiind sigură de cunoștințele mele, credeam că voi obține locul câștigător. Nu l-am obținut. Însă, nu mi-am pus întrebarea ”de ce”. Doamna profesoară mi-a mărturisit că, de fapt, ea a fost obligată de organizația de partid (de sus) să trimită pe altcineva la olimpiada zisă ”universitară unională”. Și-a cerut scuze pentru acea decizie, zicând că, din păcate, i-a lipsit curajul să mă susțină. Mi-a spus că eu am fost cea mai bună, că eu trebuia să merg la acea olimpiadă unională. Am zâmbit binevoitor. Nu mă deranja amintirea. Și nici neștirea adevărului. Nu sunt bântuită de fantomele trecutului.  Am asigurat-o că o iert, că îi înțeleg remușcările, și că nu am cum să-i port pică pentru acea decizie. La doar trei zile profesoara Alexandra Macarov s-a stins. A plecat la Domnul împăcată.

 

Meritocrația e mare dar! Și e un mare har să poți aprecia la justa valoare oamenii, talentele lor, să știi să le dai un sfat la timp. Eu, cel puțin, m-am străduit în cei 43 de ani de carieră pedagogică să acord tot sprijinul, absolut necondiționat, elevilor, studenților mei talentați, capabili să muncească, dornici de a cunoaște, de a persevera, de a reuși. Mi s-a transmis acest elan de la părinții mei, pedagogi și ei. Pedagog este omul înzestrat cu vocație. Vocația îl înalță pe piedestalul onoarei și demnității. Chiar dacă societatea nu este suficient de matură ca să-l aprecieze.

 

Recunoștința pentru prestația mea academică și politică a venit din România – Ordinul ”Steaua României” în Grad de Mare Cruce; din Republica Franceză – Ordinul ”Legiunea de Onoare” în Grad de Cavaler; de la Consiliul Europei – ”Medalia de Membru Onorific pe Viață” a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Strasbourg, Franța; din Republica Moldova – ”Ordinul Republicii”.

 

Și deoarece noi, profesorii, suntem suflete tinere și neliniștite, anul trecut, deja la 62 de ani, am participat la un concurs pentru statutul de membru în Consiliul de Administrare al Agenției Naționale pentru Asigurarea Calității în Educație și Cercetare (ANACEC). Mai mult pentru a contribui prin expertiza mea la ameliorarea managementului calității în sistemul de învățământ superior din Republica Moldova. CV-ul meu este unul excelent în acest sens – publicații, proiecte, expertize etc. Am depus dosarul pentru concurs. Mi-am întrerupt concediul pentru a veni rapid să particip la interviul organizat de un juriu la Ministerul Educației și Cercetării. În juriu erau 6 membri, în frunte cu un secretar de stat al ministerului. Doi membri internaționali participau la interviu on-line. Cred că nu vă este greu să ghiciți rezultatul concursului – nu am fost selecționată. De ce? Deoarece am ideile mele politice, pe care le expun în libertate pe rețelele mele de socializare. Nici după 35 de ani de la revoluția poeților nomenclaturișitii ”new age” nu tolerează persoanele deștepte, talentate, și, mai ales curajoase. La solicitarea mea de a prezenta punctajul acordat de membrii juriului, inclusiv de cei internaționali, am primit un răspuns de toată penibilitatea de la secretarul de stat al ministerului: membrii juriului NU au dat acceptul de a face publice punctajele, iar mesajul formula clauza non-divulgării conținutului. Ca pe vremurile comuniste. Clientelismul, mediocritatea continuă să macine instituțiile statului, și, din această cauză, batem pasul pe loc.

 

….”Ultimul sunet”, ”Careu”… Aceste vestigii lexicale sunt mai mult decât niște formalități. Sunt cușca ruginită care ține în captivitate mentalitatea socială, libertatea gândirii critice, corectitudinea și responsabilitatea pentru progres, dezvoltare și ascensiune.