La 5 iunie m-am deplasat la Hagimus și Chircăiești pentru a ne întâlni cu cetățenii din localități și a le vorbi despre unirea Republicii Moldova cu România ca șansă ultimă de salvare a ceea ce a mai rămas din pretinsul stat Republica Moldova.
Eram trei persoane într-o Dacia Logan, secretarul general al Dreptei Victor Sandu și ideologul partidului Dan Nicu – talentat editorialist la diverse publicații de expresie românească. Luasem decizia să mergem prin Tighina, satele respective fiind situate chiar în coasta cetății.
Nu fusesem prin Tighina de vreo 23 de ani, de când au pus separatiștii vamă și soldați pe pământul nostru pentru a ne umili pe noi, băștinașii. Soțul fiind dintr-un sat din coasta Tighinei, am tot călătorit de-a lungul anilor pe căi ocolite, pentru a nu pierde timpul și nervii.
De data aceasta am decis să mergem direct prin Tighina, să simțim pe pielea noastră, prin ce trec cetățenii care locuiesc în localitățile învecinate cu zona separatistă.
…Ne apropiam de segmentul înțesat cu stâlpi și pripoane de beton, am tras pe dreapta și trei militari cu fețe posace s-au apropiat de mașina noastră. Abia în acel moment mi-am dat seama că nu am camuflat materialele promoționale în port-bagaj, lăsându-le la vedere, obișnuință firească în consens cu libertatea de circulație în condiții de normalitate. Prima solicitare a militarului zelos – deschideți port-bagajul. Rezultatul nu s-a lăsat așteptat: Încotro mergeți? Ce e cu tirajul acesta de ziare? Nu aveți voie, doar două exemplare etc. Eu zic: mergem la întâlniri cu elevii, le ducem ziare literare. La care ofițerul separatist spune: ”Нельзя”, numai două exemplare (desigur, toată conversația era în limba rusă). Apoi adaugă: încotro mergeți? La Hagimus, zic. De ce veniți prin ”Pridnestrovie”? Zic, merg pe teritoriul Republicii Moldova, Hagimus – este Republica Moldova. Și aici tot e Republica Moldova. Separatistul încruntă sprâncenele și se răstește mirat la mine: ”Девушка” (e bun așa, eu , ”devushka” la 54 de ani), ты что не видишь с кем разговариваешь? Eu îi zic, hai mai repede, că ne așteaptă lumea. Atunci separatistul, zise că ne lasă să tranzităm, dar ne confiscă materialele. Eu i-am zis că nu suntem de acord, și, desigur, acesta, finalmente, ne ordonă ceea ce și era de așteptat – să facem cale întoarsă și să o luăm pe teritoriul Republicii Moldova (sic!).
Am întors mașina, dar nu am plecat pe la Căușeni, ci am cotit spre Varnița, cu gândul că trecem de postul de acolo. Dar, soldatul separatist e bine branșat la noile tehnologii! Abia de ne apropiasem de postul separatist de la Varnița de intrare în Tighina, că acolo ne și așteptau. Am lăsat ziarele la postul nostru de poliție, dar am ascuns bine prin genți materialele promoționale de partid. Ne-au luat buletinele, ne-au introdus prin baza lor de date, și, înainte de a ne lăsa să trecem, au dat un tichet de tranzit. Credeam că acest tichet e pentru toți trei pasageri, adică pentru o mașină. Dar, separatiștii au tactica lor, s-au asigurat să ne creeze probleme la ieșire din Tighina. Căci acolo s-a constatat, că doi din trei pasageri câți eram, nu aveam tichete de tranzit. Ne-au condus într-o gheretă (să vezi că și la separatiști gheretele sunt la modă, toate punctele lor de control sunt o înșiruire de gherete, care seamănă cu niște veceuri amplasate pe mijloc și pe ambele părți ale drumului). Între timp ne uitam cum trec diferite mașini, cele cu numere separatiste cu steag păgân treceau mai repede, cele cu numere de Chișinău – erau toate trase pe dreapta și așteptau formalitățile separatiste.
…Am intrat într-un birou insipid, de 8 metri pătrați, căpitanul de la masa de scris ne-a anunțat că vom sta minimum 40 de minute ca să ne facă protocol. Îl întreb de ce. Răspunde: nu aveți tichet de tranzit. Îi întorc enervată: colegii voștri căscați de la Varnița nu ne-au ghidat corect. Căpitanul a început să completeze răbdător procesul verbal. Mă întreabă pe mine și pe Dan Nicu de ce am încălcat procedura. I-am spus că nu am călcat pe pământ separatist de o sută de ani, și nu am de unde ști regulile unui stat inexistent. Ne spune că trebuie să plătim amendă 93 ruble. Eu îi zic: Care ruble, domnule, în ochi să nu văd moneda voastră separatistă! Am doar lei moldovenești!
Mă întreabă ce lucrăm și cu ce scop mergem la Hagimus. Îi zic că suntem profesori universitari, mergem pentru o manifestare culturală. Căpitanul se prezintă – îl cheamă Alexandru și stimează mult profesorii, ne scutește de amenda, zice că ne face doar o preîntâmpinare. Îi adresez retoric o întrebare: Ei cum nu se plictisește el să stea în ghereta asta improvizată, să facă protocoale, când lumea a evoluat, a abolit frontiere, îi zic că nici între Israel și Palestina nu există așa frontieră ca aici în zona de securitate.
Ne pune să semnăm în protocol. Îi zic că m-am cam dezvățat să scriu rusește, și îi reproșez că în conformitate cu legea lor separatistă ei au trei limbi oficiale. Căpitanul spune că avem dreptul să scriem și în limba moldovenească. Eu întreb: aia cu grafie chirilică? El zâmbește și zice – da. Îi spun că mai bine scriu rusește și nu schimonosesc limba română. El se laudă – a studiat și el латиница (adică, grafia latină). I-am precizat, la solicitare, și regula citirii lui c- înaintea lui e- și i-.
Voind să-l iau în zeflemea, îi zic: Uite cum stau eu aici și pierd timpul, așa cum și-a pierdut tinerețea și soțul meu, când a făcut serviciul militar la Tiraspol în armata a 14-ea. Căpitanul pare înviorat și mă întreabă dacă am fost pe la Tiraspol. Nu, îi zic, ce să fac acolo? Să mă aresteze? La care el îmi zice să nu mă tem să merg, Tiraspolul e schimbat la față, e amenajat centrul orașului, și că dacă voi avea neplăceri când merg încolo – îmi va face protecție. O, nu, i-am zis eu, nu mai vin pe aici încă o sută de ani înainte.
Într-un final ne luăm hârțoagele grifonate de căpitan, acesta spunându-ne că, de fapt, nu mai avem nevoie de ele.
La ieșire mergem spre altă gheretă, acolo iar ne iau buletinele, iar ceva nu e clar, din nou, un alt tip de la ghișeu, începe a da telefoane. Peste 10 minute, în sfârșit primim buletinele și ieșim din Tighina. Drumul șerpuiește rapid spre satul Hagimus. Locuitorii din sat ne-au spus că pacificatorii ruși interzic să fie amplasate indicatoare la marginea drumului. Așa că, cine se aventurează să meargă prin Tighina spre localitățile învecinate, luați-vă GPS. Drumul spre Hagimus e într-o stare deplorabilă, nu a mai văzut urmă de asfalt proaspăt de la origine.
Am ajuns la întrunirea cu cetățenii. Se simt abandonați de autorități, copii le sunt plecați, care în Rusia, care În Europa, care în Canada. Se plâng că pentru trei kilograme de brânză de vaci, pe care merg să le vândă la piața din Tighina, sunt controlați și răscoliți la punctul de trecere spre oraș. Dacă au mai mult de trei kilograme de producție de același fel, ea le este confiscată. Din această cauză sunt nevoiți să meargă la Căușeni, mult mai departe decât Tighina.
În timpul războiului de pe Nistru, rușii din Hagimus au luptat cot la cot cu moldovenii, pe atunci erau patrioți ai pământului, blamau armata rusă și cazacii care le-au invadat casele. Azi, acele 20% de ruși din Hagimus au plecat la Tighina, s-au stabilit cu traul acolo și s-au dat de partea separatiștilor. Până și moldoveni din satele din preajmă au ajuns să-și dea copiii la studii la școala militară de cazaci din Tiraspol… Și istorisirile pot continua.
Autoritățile centrale ale RM, în timp ce se complac în certuri viscerale pentru a-și împărți sferele de influență, abandonează cu nonșalanță cetățenii statului Republica Moldova din zona separatistă. Mulți din ei își iau cetățenia zonei separatiste pentru a beneficia de facilități, scutiri, pensii mai mari. Are loc transnistrizarea teritoriilor zis constituționale ale RM, un proces care nu poate fi stăvilit. Mă întreb, cum mai pot fi promovate și încurajate aceste discuții prin capitalele europene în format 5+2, discuții sterile care nu dau nimic, doar mistuie bani europeni pe dineuri și mese rotunde. RM ar trebui să propună o ședință de acest gen la Hagimus, sau Chircăiești, în sediul modest al unei primării sau case de cultură, fără canalizare și apă potabilă la robinet, fără drum asfaltat și căi de acces decente la casele oamenilor. Uite așa un format 5+2, și încă un negociator, adică ar veni 5+2+mulți: plus oamenii din localitate, care i-ar lua în furci pe toți laolaltă pentru fericirea eternelor negocieri de 24 de ani.
Vom nota, totuși, că mai există flacăra românismului în acele sate abandonate. Eroi, participanți la războiul de pe Nistru, profesori legendari, precum Petru Râmbu, întemeietorul muzeului lui Alexe Mateevici la Zaim, simpli cetățeni, care au fluturat tricolorul în perioada emancipării naționale românești în acea zonă. Ei își asumă soarta, rămân pe pământurile lor, nu cer de pomană, sunt gospodari, își spun patrioți adevărați.
Nu ne rămâne doar decât să ne întrebăm: așa zisa Transnistrie, zonă separatistă – ce e cu ea? Eu una am impresia, că acest nod extrem de încâlcit, cu administrație nerecunoscută – dar reală, cu legi ilegale – dar reale, și pe care le respectăm inclusiv noi, cetățenii RM – nu poate fi deconstruit, ca să nu spun spulberat. 25 de ani de independență a statului Republica Moldova au demonstrat, de fapt, că acest stat nu e unul veritabil, nici credibil. Pufnești în râs când spunem că avem parlament, guvern, președinție….Toate aceste instituții nu valorează nicio ceapă degerată pe lângă gheretele-veceuri improvizate la intrare și ieșire din Tighina, unde militarii ruși cu salarii de la Putin au toată evidența migraționistă pusă la punct. Ei, acești căpitani, locotenenți, subofițeri – știu câți locuitori au în statul lor (stat –fantomă din punctul lor de vedere), ei cunosc, probabil, și rezultatele recensământului din 2014 din RM, care nu au fost date publicității. La Tighina, Tiraspol și Grigoriopol statul Republica Moldova nu există. Există 20 000 tone de armament, o armată de soldați și ofițeri ruși, există Transnistria – cap de pod, pe care Rusia nu-l va ceda niciodată. Un teritoriu desprins din trecutul sovietic, bine conservat, potențat, stat separatist – dar stat, împotriva căruia nici un format 5+2 nu poate face nimic. Iar substantivul derivat de la verbul ”a putea” la forma negativă este ”impotență”.
Zicem ”Transnistria : mon amour” – deoarece acolo rezistă românii patrioți, deciși să moară pe pământul strămoșilor lor, iar foaia de divorț nu poate fi semnată nici în ruptul capului. Pentru mulți ani înainte această zonă separatistă va concubina în chin și necaz cu partea dreaptă a Nistrului. Fiindcă așa le place basarabenilor. Ieșirea din acest concubinaj ne este sugerată de rușii din zona separatistă – măi, da uniți-vă odată cu România, să avem și noi piață de desfacere și să fim împreună cu Europa.
Deci, Unirea cu România, fraților ne va salva din acest provizorat, împânzit de gherete-veceuri-magazine, gherete-veceuri-vămi, gherete-veceuri-cafenele etc., fie că sunt amplasate ele pe partea dreaptă, sau pe cea stângă a Nistrului.
