Puterea judiciară a limbii (versiune publicistică)
În unul din eseurile mele științifice pe subiecte sociolingvistice am stabilit existenţa a patru puteri pe care o limbă le poate exercita într-o societate: puterea politică, puterea economică, puterea socială şi puterea culturală. Nu am lăsat loc pentru puterea judiciară pe care o limbă o poate exercita în societate, fapt deloc întâmplător, deoarece jurisprudenţa acoperă în egală măsură segmentul politic (texte de legi), segmentul cultural (educaţie/formare) sau social (profesionalizare).
Totuşi, definită dintr-un unghi instrumentalizat (mijloc excluziv de comunicare în cadrul proceselor judiciare oricare ar fi manifestarea de formă – scrisă sau orală), limba constituie corpusul prin excelenţă al unui proces judiciar: începând cu discursul acuzatorului, trecând prin pledoaria avocatului şi intervenţiile martorilor.
Ceea ce vom încerca să elucidăm în articolul nostru este fenomenologia procesului judiciar în evoluţie în baza exemplului Franţei (corpusul de pledoarii). Ne vom pronunţa de asemenea a propos de impactul istoriei judiciare asupra destinul unei ţări.
Fundamentele filosofice ale unei societăţi sunt eminamente importante pentru constituirea unei naţiuni, pentru înflorirea culturii, artelor frumoase, sistemului educativ al unei ţări. Sistemele filosofice au generat dezvoltarea ştiinţelor, fie a celor exacte sau umaniste, care, la rândul lor, au contribuit la organizarea socio-economică a societăţilor. Limba a fost unicul vehicul cu ajutorul căruia doctrinele ştiinţifice au văzut lumina zilei, au fost experimentate, au triumfat ori s-au prăbuşit, ducând spre glorie sau uitare pe creatorii săi.
Din toate domeniile socio-economice jurisprudenţa pare să fi exercitat un rol determinant în avansarea ţărilor spre democraţiile moderne. Or, istoria unei ţări este fără doar şi poate şi istoria gândirii juridice. Franţa şi-a adjudecat pe bună dreptate paternitatea teoriei separării puterilor în stat graţie spiritului strălucit al lui Montesquieu, o figură emblematică pe firmamentul doctrinar juridic:
« Nu există libertate dacă puterea de a judeca nu este separată de puterea legislativă şi de cea executorie. Dacă ea ar fi fost alipită la puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară. Dacă ea ar fi alipită puterii executorii, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor”. (traducerea noastră. » (Montesquieu, De l’esprit des lois).
Postulând că «Legea este, în general, raţiunea umană, Montesquieu i-a conferit limbii, purtătoare de cuvânt a raţiunii, puterea incontestabilă de a ţese sisteme complexe ale jurisprudenţei în toate manifestările sale: legi, procese judiciare, contracte, testamente etc. Mult mai înaintea lui Montesquieu, Aristotel a fost acel care a definit limba/vorbirea drept un fenomen specific, propriu în exclusivitate oamenilor, utilizat de aceştia în scopuri sociale foarte precise: « Omul este un animal politic, mult mai mult decât oricare albină sau oricare animal gregar. Căci, noi o spunem deseori, natura nu face nimic întâmplător. Singurul dotat cu vorbire printre animale este omul.…vorbirea există pentru a manifesta utilul şi dăunătorul, justul şi injustul.”/„L’homme est un animal politique, bien plus que n’importe quelle abeille ou n’importe quel animal grégaire. Car, nous le disons souvent, la nature ne fait rien en vain. Et seul parmi les animaux l’homme est doué de parole …la parole existe en vue de manifester l’utile et le nuisible, le juste et l’injuste… ». (Aristotel).
Examinând istoria marilor procese ale Franţei din sec.XV până în secolul XX, noi vom formula o primă constatare, din punctul nostru de vedere puterea judiciară a limbii poate fi definită drept utilizarea abilă a limbii în scopul de a acuza sau achita un prezumat vinovat, care, pe lângă faptul de a fi cetăţean, este de asemenea un principe (adică, monarh, ministru, personalitate publică eminentă etc), al cărui conflict ajuns în faţa tribunalelor stigmatizează societatea, bulversând-o şi contribuind la schimbarea sau evoluţia mentalităţilor sociale. Această definiţie axiomatică ne va servi drept punct de start pentru reflecţiile noastre, şi nu e deloc întâmplător faptul că am ales exemplul Franţei, o ţară europeană, o veche democraţie, zidită din punct de vedere istoric de o manieră evolutivă, dar şi revoluţionară. Franţa este ţara care a cunoscut o adevărată paradă a spiritelor intelectuale cele mai prolifice, dar şi execrabila ghilotină, finalmente toate aducându-şi contribuţia la construcţia republicii moderne, încadrată în stabilitate economică, socială şi politică.
Astfel, puterea judiciară a limbii este constituită din tratate şi texte de legi, discursuri acuzatoare (publice), pledoariile avocaţilor, scrieri literare cu statut de pledoarii. Această structură ne-a fost sugerată de sursele care sunt astăzi disponibile pentru cei ce sunt interesaţi de subiect. Desigur, modernitatea oferă alte posibilităţi de documentare, dar ţinând cont de incursiunea istorică a demersului nostru tematic, e de datoria noastră să menţionăm că istoria gândirii juridice este cuantificabilă, în primul rând, graţie documentelor scrise. Scrierile cele mai perene sunt, fără îndoială, tratatele şi textele de legi. Totuşi, partea majoră a tot ceea ce poate fi înglobat în fenomenul judiciar pe parcursul istoriei este evanescentă, deoarece discursurile acuzatorilor publici şi pledoariile avocaţilor au fost rareori documentate, cu excepţia unor procese judiciare de rezonanţă, care au supravieţuit graţie scrierilor literare ale epocii. Această istorie a dosarelor judiciare este de asemenea istoria cuvintelor pronunţate pentru a convinge, istoria emoţiilor şi elocinţei, istoria angajamentelor politice şi sociale. Evanescenţa oralităţii discursului judiciar ne face să ne gândim la o posibilă căutare a cuvintelor şi discursurilor pierdute în timp. Trebuie să remarcăm faptul că orice tribunal reprezintă un loc unde oamenii se exprimă. Acuzatorii, avocaţii, martorii, inculpaţii, care se apără ei înşişi – toţi sunt reuniţi sub acelaşi acoperiş, şi deseori tribunalul seamănă cu o scenă de teatru, unde un spectacol fabulos este jucat pentru un public al epocii, sau, mai mult decât atât, pentru timpurile viitoare.
Să aruncăm deci o privire asupra interferențelor textelor produse de diferite personaje implicate direct în procesele judiciare, prin ținerea discursurilor, dar și personaje implicate în procesele judiciare din exterior, prin luarea de atitudini, de obicei acestea fiind personalități ale vieții publice, cunoscute în societate.
Din toate aceste entități discursive, fără îndoială, discursurile acuzatorilor par să ne intereseze mai puțin, deoarece ele reprezintă scrieri birocratice, impregnate de termeni juridici ale epocii, fără a mai spune că deseori discursurile acuzatorilor publici se dovedeau a fi non-fondate.
Anume discursul apărării este cel mai important, deoarece discursul apărării trebuie să influențeze sentința finală, pronunțată de judecători. Istoria reglementărilor apărării nu este deloc scurtă, chiar dacă umanitatea a avut nevoie de ceva timp pentru a ajunge la instituția avocatului. În Franța profesia de avocat a fost instituționalizată pe timpul regelui Filip cel Frumos (sec.XIV), dar sistemul de proceduri a fost pus la punct abia în sec.XVII. Până atunci exista obișnuința de a oferi posibilitatea persoanei condamnate să se apere ea-însăși, sau, după condamnarea inculpatului, cineva putea interveni pe lângă suveran cu scopul de a implora grațierea condamnatului. Aceste scrieri reprezintă adevărate pledoarii în sensul modern al termenului. Pe lângă aceasta, scrisorile-pledoarii, generate de scriitorii, care interveneau pentru a clarifica un conflict ajuns în tribunal, au generat adevărate capodopere pe marginea proceselor faimoase.
Scopul suprem al unei pledoarii este de a convinge. Toate părțile componente ale pledoariei sunt axate pe persuasiune. Orice pledoarie este concepută pentru a convinge, și, în funcție de tipul discursului – acuzator sau apărător, oratorul trebuie să convingă judecătorii sau alte instanțe că verba lor sunt veritabile, sunt cele mai corecte. Pledoariile pe care le-am analizat se pliază perfect structurii triadice– realul, imaginarul și simbolicul. Realul cuprinde în mod evident expunerea faptelor, imaginarul presupune manipularea verbală, care este utilizată pentru a falsifica realul, și, finalmente, simbolicul, reprezentând judecăți/raționamente, care se ridică deasupra contextului istoric și juridic al pledoariei, pentru a lua viață în formulă lingvistică atemporală, uneori abstractă, aplicabilă în mod universal în situații similare. Noi le-am numit filozofeme – Expresii concentrate într-un adevăr socio-uman și care nu sunt susceptibile de a fi alterate în spațiu și timp.
Toate cele trei părți componente ale pledoariei sunt marcate de elocința oratorului. Alegerea lexicului este de o importanță crucială pentru atingerea finalității pledoariei: a convinge judecătorii. Pledoariile pe care le-am analizat diferă în ceea ce ține de cota parte a realului, imaginarului și simbolicului în structura lor. Astfel, există pledoarii, în care locul faptelor reale este foarte important și în care oratorul evocă o suită de evenimente pentru a clarifica situația inculpatului (de exemplu, discursul acuzator al lui Robespierre împotriva lui Ludovic al XVI sau cele două pledoarii ale lui Berryer în favoarea generalului Cambronne). Există pledoarii mai scurte ca durată și mai concentrate pe dimensiunea elocinței (de exemplu, pledoariile lui Portalis, avocatul soției lui Mirabeau, sau perorarea lui Desèse pentru regele Ludovic al XVI. Ambele tipuri de pledoarii sunt construite pe exploatarea figurilor de gândire (figures de pensées), dar anume al doilea tip de pledoarie pare a fi bazat pe elocvență, deoarece rechizitoriul inculpaților este foarte solid.
Vom intra în miezul subiectului, adică, vom studia și analiza textele pledoariilor pentru a urmări cum limba și-a exercitat puterea asupra constituirii gândirii judiciare europene, stabilirii principiilor fundamentale ale dreptului, evoluției noțiunii de drepturi ale omului.
Am analizat un corpus de 44 de pledoarii și discursuri de acuzare, note de pledoarii, eseuri literare, repertoriate în cartea lui Nicolas Corato ”Cele mai mari procese ale Franței sec.XV-XX”, Barcelona, 2010. Zece din aceste discursuri reprezintă documente scrise, care niciodată nu au fost pronunțate în fața tribunalelor.
Vom reproduce doar câteva din sintezele acestor pledoarii, ce au elucidat procese răsunătoare la nivel de întreaga Europă, vom trece în revistă filozofemele cele mai relevante, care și astăzi sunt de actualitate. Plângerea adresată regelui Franței Charles VI în favoarea gloriei regatului Franței și împotriva delapidărilor făcute de consilierii regelui Franței Charles VI ,a fost scrisă în 1405 de Jean Charlier de Gerson, teologul Sorbonei. În numele Sorbonei clericilor el încearcă să prevină războiul civil și să întoarcă monarhiei litera nobleței, El se revoltă împotriva abuzurilor de orice gen, care făceau lege în acea epocă. Filozofemă (idee de bază – critica corupției): ”Și cine mă rog sunteți, voi? răspunde adevărul: tu ești o simplă creatură aservită de orice frică și tribulație, de frig, de căldură, de durere, de boli și necesitatea inevitabilă a morții…: oricare ți-ar fi hainele pe care le ai, aurul sau argintul, sau pietrele prețioase, sau familia pompoasă alături de tine…ce mai contează toate acestea dacă trupu-ți oricum va sfârși în calitate de pradă a mormântului?”
Memoriile pentru apărarea lui Fouquet au fost scrise în 1664 de către Paul Pelisson, (1624-1693), cărturar, autor al primei Istorii a Academiei Franceze de la origini până la 1653, întemnițat pentru patru ani în Bastilia din cauza că l-a apărat pe Fouquet. Fapte : vestitul proces al lui Fouquet, fost ministru al finanțelor al monarhiei franceze, împotriva căruia urzea planuri Colbert, învinuindu-l pe Fouquet de corupție și delapidare de bani din haznaua regelui. Ulterior Colbert a devenit următorul ministru al finanțelor al coroanei franceze. Ambii, și Fouquet și Colbert, au intrat în istoria Franței ca doi mari diriguitori ai finanțelor, care au introdus inovații în sistemul monetar francez . Elocința memoriilor se datorează elogiilor excesive în adresa regelui Ludovic al XIV-lea. Filozofemă (invocă imperfecțiunea funcționării instituțiilor statului): ”Corupția a pătruns acolo, e adevărat, dar unde nu a pătruns aceasta deloc? Această parte a statului e cu adevărat bolnavă, dar care din alte părți ale statului beneficiază de o sănătate deplină și întreagă? Eu nu văd nimic mai demn de considerațiune în Franța decât Biserica, Spada și Veșmântul.”
Pledoaria prin care se pronunța împotriva utilizării de către judecători a confesiunilor în formă scrisă ca probă în procesul de judecată, a fost prezentată în scris în 1675 de către Maitre Nivelle, avocat, secolul XVII, în timpul procesului Marchizei de Brinvilliers, cunoscută prin oroarea și atrocitățile crimelor sale, înveninărilor în serie. Ea a fost condamnată de parlament la moarte prin decapitare, iar corpul ulterior să-i fie ars și cenușă dispersată pe piața de Grève. Nivelle apără una din valorile religioase cele mai de preț – dreptul la confesiune și secretul confesiunii. Filozofemă: ”Deci, a afișa secretul confesiunii este o mare profanare. Toate motivele umane dispar ca niște umbre în lumina justiției divine, în brațele căreia omul este gata să cadă!”
O pledoarie vestită în istoria gândirii judiciare este pledoaria de avocat, menită să reabiliteze memoria lui Jean Calas . Pledoaria a fost pronunțată în 1762 de Alexandre Jérôme Loyseau de Mauléon (1728-1771), avocat în parlamentul din Paris. Fapte : Afacerea Calas – pentru totdeauna devenită sinonim cu ”eroare judiciară”, dezvăluie că la 15 octombrie 1761 la Toulouse, fiul protestantului Jean Calas se sinucide. Rumoarea circulă precum că tatăl său și-ai ucis fiul pentru a evita ca acesta să se convertească în catolicism. Probe nu existau, dar Jean Calas a fost judecat și condamnat la moarte prin sfâșiere pe roată. Din acea zi familia sa nu a mai încetat să caute justiție pentru a-i reabilita memoria. Filozofemă (protest împotriva fanatismului): ”La ce meditați voi, o, judecătorii mei? Ce veți face? Sunteți voi oare tați, magistrați, bărbați? Excesele unui popor fanatic au pregătit oraculele voastre? Va cădea pânza din ochii voștri. Și atunci paloșul durerii va sfâșia zi și noapte măruntaiele voastre. O, judecată incredibilă și teribilă! Judecată, pe care aș dori să o smulg din analele secolului nostru, pentru onoarea patriei mele! Fanatismul face ca totul să fie credibil, deoarece, de fapt, el face ca totul să fie posibil.”
Pe marginea aceluiași caz al lui Jean Calas, a fost conceput și eseul filosofic al lui de Voltaire (1694-1778) Traité sur la tolérance/Tratat despre toleranță, 1763. Filozofemă (în apărarea toleranței ca valoare general-umană) : ”Nu e nevoie de o mare artă, de o elocință elevată, ca să dovedești că toți creștinii trebuie să se tolereze reciproc. Voi spune mai mult, vă spun că trebuie să îi privim pe toți oamenii ca pe frații noștri. Cum? Fratele meu Turcul? fratele meu Chinezul? Evreul? Siamezul? Da, fără îndoială, nu suntem noi oare toți copiii aceluiași tată și creaturi ale aceluiași Dumnezeu?”
Pledoariile în procesele de divorț au stat și ele la baza experienței judiciare civile. De exemplu, pledoaria în favoarea soției lui Mirabeau, pronunțată în 1780 de Jean Portalis (1746-1807) avocat în Aix en Provence, redactorul Codului civil și al concordatului din 1801. Fapte : procesul Mirabeau împotriva lui Portalis, avocatul soției lui Mirabeau. Elocința este obținută prin acuzații grave în adresa lui Mirabeau, iar jongleria de cuvinte a făcut ca soția lui Mirabeau să câștige procesul. Filozofemă (astfel de acuzații pot fi aduse și azi unor soți iresponsabili în cadrul proceselor de divorț) : ”El a fost un fiu rău, un soț rău, un tată rău, un cetățean rău, un tip periculos…; Ce drepturi poate să aibă cel care niciodată nu a știut ce înseamnă obligațiunea, care a jucat cu onoarea, cu buna credință, cu virtutea, care nu a respectat nici legăturile de conveniență, nici cele de sânge sau de natură?”
Pledoaria de avocat pronunțată în 1793 de Raymond Romain Desèze (1748-1828) a fost în favoarea grațierii lui Ludovic al XVI; el a fost asistat pentru redactarea pledoariei de Malesherbes (autorul gramaticii fundamentale a limbii franceze) și Tronchet în procesul lui Ludovic al XVI-ea, care a compărut în fața Convenției, constituite cu statut de. Filozofemă (în apărarea grațierii monarhului): ”Îi reproșați sângele vărsat! Voi vreți ca acest sânge să fie răzbunat prin el! Cetățeni, eu nu închei…Eu mă opresc în fața istoriei: gândiți-vă că ea va judeca judecata voastră, și că această judecată va fi cea a secolelor!”
Prima și ce de a doua pledoarii ale lui Pierre Antoine Berryer (1790-1868), avocat, deputat de Marsilia, ales academician al Academiei Franceze. Pledoariile au fost pronunțate în 1816 în timpul procesului generalului Cambronne, un brav militar, care a fost învinuit de trădare a Franței pentru a fi luptat împotriva țării cu propriile arme, Cambronne a fost achitat, pledoaria lui Berryer ajutându-l în acest sens. Filozofemă (în apărarea onoarei și cinstei militare a unui brav general francez): ”De fiecare dată când o ardoare franceză v-a dus în mijlocul pericolului, în focul luptelor, ați admirat pe generalul Cambronne. Dar Bonaparte, în ciuda greutății căderii sale, așa și nu și-a mai revenit din euforia acestei puteri suverane, de care a abuzat.”
O altă pledoarie renumită a aceluiași avocat Pierre Antoine Berryer este cea din cadrul procesului lui Chateaubriand, care scrisese și publicase, în pofida interdicției guvernului, un Memoriu în care a luat partea ducesei de Berry, aceasta dorind să-și vadă revenit la tron pe fiul său, ultimul din dinastia Bourbon, tronul Franței fiind ocupat de Ludovic-Philippe, duce de Orléans. Subiectul central al pledoariei este apărarea dreptului la libertatea de exprimare a presei. Filosofemă: ”Care este rolul pe care presa este chemată să-l joace într-o țară unde legea majorități este suverană? Și, deoarece această revoluție a avut loc, așa se întâmplă că Domnul Chateaubriand nu mai are nici spiritul său elevat, nici dragostea sa pentru binele public; îi cereți să renunțe la credințele sale, pretindeți că el ar trebui să înceteze să aibă încredere în principiile și opiniile care, timp de atâtea secole, au edificat gloria Franței! Voi sunteți Francezi, voi sunteți poporul, voi îl veți achita pe Chateaubriand! Rege atotmilostiv, cum e posibil ca în lăcașul domniei tale ….cineva îndrăznește să- spună scriitorului: ”Lăsați la o parte pana; mergeți în piața publică, unde noi vom trimite ucigași ca să vă răspundă”. ”
Pledoaria lui Charles-Forbes-René, conte de Montalembert (1810-1870), pair al Franței, apărător aprig al catolicismului pe timpul celei de-a II Republicii și al Imperiului, a fost pronunțată în cadrul procesului Școlii Libere. În 1831, la cei 20 de ani abia împliniți, contele de Montalembert împreună cu abatele Lacordaire deschid o școală liberă la Paris, ceea ce contravine legii, care încredințase monopolul educației Universității din Paris. Inculpații au plătit o amendă de 1000 de franci. Pledoaria este de o elocvență rarisimă, și a avut un impact foarte răsunător în societate. Subiectul central al pledoariei este revendicarea dreptului la învățământul privat religios (minoritar), altul decât cel public. Filozofemă: ”Dar mai există în lumea aceasta ceva, care se numește credință, ea nu a murit încă în toate inimile: anume ei i-am dat la fragedă vârstă inima și viața mea. Legile voastre ne proclamă majoritatea poporului francez, ah! Pentru Dumnezeu! Scutiți-ne pe noi de acest titlu van, și întoarceți-ne pentru acest preț libertățile pe care nimeni nu are dreptul să le conteste unei minorități ma slabe!”
Pledoaria, pronunțată în 1856 de către Marie-Antoine-Jules Sénard (1800-1885), avocat, președinte al Adunării Naționale și Ministru al Internelor, în cadrul faimosului proces al Doamnei Bovary, a intrat în istoria gândirii judiciare ca pledoarie în favoarea libertății creației literare. Gustave Flaubert a fost purtat prin tribunale pentru ofensă adusă în adresa moravurilor și religiei. Grației pledoariei lui Sénard, scriitorul a fost achitat la 7 februarie 1857. Filozofemă: ”Oare lectura unei cărți ca aceasta îți inspiră dragostea pentru viciu, îți inspiră oroarea pentru viciu? Lectura acestei cărți nu poate să producă asupra voastră o altă impresie decât cea pe care a produs-o asupra noastră, adică: această carte este excelentă în ansamblu, iar detaliile sunt ireproșabile. ”
Un alt proces similar a avut loc împotriva poetului Charles Baudelaire, autorul culegerii de poeme Florile răului”. În cadrul procesului avocatul Gustave Chaix d’Est-Ange (1800-1876), personalitate politică, magistrat, pronunță pledoaria sa în 1857 , elocința acestei pledoarii face ca poetul să fie achitat. Filozofemă: ”Așa precum există falși enoriași, așa există și falși bravi. Și cu riscul de a confunda moneda falsă cu cea adevărată, trebuie să facem diferență între ipocrizie și devoțiune.”
O altă pledoarie renumită prin cauza sa este cea pronunțată în 1851 de Victor Hugo (1802-1885) împotriva pedepsei cu moartea, în cadrul procesului lui Charles Hugo, jurnalist, fiul lui Victor Hugo, care se prezentă în fața tribunalului Senei, pentru că a publicat un articol în ziarul Evenimentul (L’Evénement), în care a descris în detalii ororile unei execuții prin ghilotinare. Filozofemă: ”Critica – da, revolta – nu. Iată adevăratul sens; sensul unic al acestui cuvânt – respectul față de lege. Această lege în fața căreia conștiința umană reculează cu anxietate în fiecare zi tot mai profundă, e vorba de pedeapsa cu moartea. În prezența unor fapte înspăimântătoare, pe care vi le-am descris, voi veți spune ghilotinei: Tu ai dreptate! și voi veți spune milei: Tu nu ai dreptate!”
Eseul „Eu acuz” (« J’accuse »), de fapt e o scrisoare adresată președintelui republicii, redactată de Emil Zolà (1840-1902), din cauza căreia i s-a intentat și lui un proces judiciar. Procesul Dreyfus (1894-1898) a intrat pentru totdeauna în istoria gândirii judiciare ca un proces împotriva antisemitismului, în care armata a jucat un rol nefast, deoarece mai mulți generali au fost implicați în istoria cu ”bilețelul”, fabricat și el de militari-intriganți. În urma acestor intrigi Dreyfus, ofițer evreu, a fost învinuit de mare trădare a Franței. Emile Zola s-a implicat personal în apărarea lui Dreyfus, care nu a fost achitat decât în 1904. Filozofemă: ”Ce pată de glod pe numele dumneavoastră – vroiam să zic, pe a dumneavoastră domnie – această afacere Dreyfus! Da, noi asistăm la acest spectacol infam, al oamenilor pierduți în datorii și crime, a căror inocență este proclamată, în timp ce însăși onoarea unui alt om, cu o viață și carieră nepătată, este lovită! Nu am decât o singură pasiune, cea a luminii, în numele umanității, care a avut atât de suferit și care are dreptul la fericire. Ce pată de glod pe numele dumneavoastră – vroiam să zic, pe a dumneavoastră domnie – această afacere Dreyfus!” În cadrul aceluiași proces, a fost pronunțată în 1898 pledoaria lui Fernand Labori (1860-1917), avocat, jurnalist, om de afaceri, deputat de Reims. Dreyfus, acuzat de înaltă trădare, este condamnat în 1994, exilat pe Insula Dracului, refugiat în 1999, condamnat din nou și grațiat de președintele Franței Emile Loubet în 1904. Filozofema sa a intrat în istorie: ”Eu tot aș vrea să strig : ”Trăiască armata!”, dar aș vrea de asemenea să strig ”Trăiască Republica!” și ”Trăiască Franța!”, adică ”Trăiască Dreptul! Trăiască idealul etern!””
Pledoaria lui Joseph Paul-Boncour (1873-1972), avocat, personalitate politică influentă, ministru al muncii, ministru al războiului, ministru al apărări naționale, ministru de stat, ministru al afacerilor externe, a fost pronunțată în cadrul procesului asasinatului lui Jean Jaurès, în 1919. Jaurès a fost asasinat la 31 iulie 1914 de către Raoul Villain. Acesta l-a asasinat pe Jaurès, fanatismul fiindu-i alimentat de atacurile isterice ale presei împotriva renumitului politician de stânga. Asasinul nu a fost judecat decât în 1919 după Armistițiu. Din păcate, el a fost achitat și imediat pus în libertate. Filozofemă: ”Deci, unde va merge acest om să caute opiniile care îl inspiră, dacă nu în mediile pe care le frecventează și ziarele pe care le citește? Iată calomnia adunată în presă, iată prima cauză a crimei!… Și noi întrebăm în spirtul reconcilierii la, la care suntem îndemnați, să nu uităm, totuși – și eu spun aceasta fără mânie, fără ură, fără a ridica vocea măcar – dar, să nu uităm, totuși, pe drumul pe care îl avem a parcurge, că, pe de o parte, există victima, iar pe de alta – ucigașul.”
Ne rămâne să reflectăm impactul, pe care puterea judiciară a limbii, prin exemplele de pledoarii și discursuri de acuzare analizate, a exercitat asupra societății franceze în plan istoric. Primul impact, de obediență individuală: toate discursurile au influențat direct destinele acuzaților, unii din ei fiind achitați, alții condamnați. Al doilea impact, de obediență istorică: procesele pe care le-am analizat, sunt toate emblematice și ele au marcat nu doar istoria gândiri judiciare franceze, istoria țării – Franța, ci și istoria Europei. Din pledoariile analizate am distins clar nașterea unor principii fundamentale ale dreptului modern, dar și a democrației contemporane – supremația legii, dreptul la un proces echitabil, dreptul pentru libertatea de exprimare a presei, dreptul la alegerea opțiuni educaționale, dreptul la viață, dreptul la creație, dreptul minorităților, toleranța, ș.a.
După această prezentare foarte succintă a celor mai vestite procese din istoria gândirii judiciare a Franței, ne putem da seama despre importanța precedentelor judiciare, a proceselor răsunătoare, devenite renumite grație problematicii generice, grație impactului social al acestor procese. Justiția unei țări funcționează inclusiv în baza patrimoniului istoric propriu.
Dar cum rămâne cu sistemul judiciar al țărilor cu democrații emergente, precum e, de exemplu, cel al Republicii Moldova? Care ar fi pentru scurta istorie a RM cele mai răsunătoare procese judiciare, ridicate la rang de interes social și național? Stau și mă gândesc, și nu găsesc un răspuns! Avem răspuns clar și net referitor la ”Dosarul 7 aprilie 2009”? Dar referitor la dosarul ”Vânătoarea din Pădurea Domnească?” Care alte dosare ar fi putut marca istoria gândirii judiciare a Republicii Moldova? Oare nu din astfel de dosare, devenite proverbiale, este constituit întreg sistemul judiciar al unei țări? Consider, că adevărata reformă a justiției din Republica Moldova se va realiza atunci, când, noi, cetățenii, vom fi martori ai unor procese, în care acuzatorii publici și avocații vor încrucișa argumentele pentru a încrimina sau a achita în numele binelui public, și nu a intereselor unor clanuri, personaje insolite etc. Iar pentru moment, ar fi bine ca actorii sistemului judiciar din RM, cel puțin, să mai studieze istoria gândirii judiciare europene, să se contamineze de principii și valori, pentru care au luptat generații întregi de-a lungul secolelor.
Citește AICI versiunea științifică a articolului ”Puterea judiciară a limbii – abordarea semiotică a pledoariei”.
