?Despre criza energetică și prețul libertății.

⭕Republica Moldova nu a fost niciodată independentă cu adevărat de la 1991 încoace. Războiul de la Nistru, care a generat o zonă separatistă necontrolată, utilizată de Rusia pentru contrabandă și șantaj economico-politic, a suspendat independența Republicii Moldova pentru mulți ani înainte.

❌Stânca inconturnabilă a umilinței Republicii Moldova au fost și sunt resursele energetice. Din cauza complicității politicienilor din vârful puterii cu mai marii Gazpromului Republica Moldova nu și-a asigurat diversificarea surselor de energie (gaze naturale și energie electrică) nici chiar după ce a devenit stat-membru al Comunității Energetice Europene în 2010. Ba mai mult, premierul de atunci Filat a cerut amânarea cu 10 ani a implementării Pachetului energetic 3, care presupune că furnizorul de energie nu poate fi și distribuitor.

✅??Începând cu 2013 s-a dat start construcției Gazoductului Iași-Ungheni-Chișinău, care deja este gata să transporte gaze prin România spre Republica Moldova.

‼️Azi trebuie să înțelegem următoarele:

?Criză energiei este declanșată la nivel internațional, nu doar în Republica Moldova, iar originea ei este una eminamente politică: Rusia face presiuni asupra UE pentru a obține undă verde la funcționarea gazoductului Nord-Stream 2.

?Republica Moldova NU trebuie să negocieze de una singură cu Rusia/Gazpromul un preț preferențial pentru gazele naturale, deoarece aceasta o va prejudicia politic, obligând-o să facă cedări irecuperabile ulterior (statut special pentru zona separatistă, păstrarea influenței Rusiei în Republica Moldova etc).

✅A venit momentul propice ca Republica Moldova să se elibereze definitiv de șantajul politico-economic al Rusiei, care o ține captivă de 30 de ani: Republica Moldova trebuie să accepte resursele energetice din România/UE și Ucraina (gazele naturale și energia electrică), oricare ar fi traseul sau prețul acestora. Chiar dacă aceste livrări se vor opri la Nistru. Zona separatistă nu mai poate fi dusă “în cârcă” de guvernele din Chișinău.

?Pentru compensarea diferențelor de prețuri plătite de consumatori e nevoie de un plan strategic bine pus la punct (eșalonarea plăților, compensarea din împrumuturi externe și interne etc).

✌️??Adevărata libertate presupune sacrificii și costuri. Dacă nu am avut curajul necesar în 1991 (ca Țările Baltice) – trebui să plătim acum. Să plătim pentru libertatea noastră

DISCURSUL POLITIC – PUTERE, SIMBOL ȘI MANIFEST ÎN ACȚIUNE.

26.09.2021

În modesta mea contribuție la științele limbajului, monografia ”Puterile limbii” am stabilit, prin argumente științifice bazate pe istorie și doctrine lingvistice, faptul că o limbă exercită în societate mai multe puteri: economică, politică, socială, culturală, juridică.  Limba este instrumentul prin excelență de formare a opiniilor, de educare/modelare a minților, de realizare a actului judiciar, de convingere a maselor prin ideologii/doctrine politice, de informare/dezinformare a membrilor unei societăți, care astăzi a devenit un sat global grație rețelelor de socializare.

Din ”Retorica” lui Aristotel desprindem triada semiotică a discursului public/politic/judiciar menit să convingă un auditoriu: ethos, pathos și logos. Ethos-ul pune în prim plan personalitatea oratorului prin credibilitatea, moralitatea sa, experiența de viață prin care va convinge auditoriul să-l asculte pe orator. Pathos-ul este însăși emoția pe care oratorul reușește să o suscite auditoriului prin mijloacele afective ale limbajului – metafore, simboluri, digresiuni emotive din cadrul discursului. Logos-ul este setul logic de raționamente și argumente obiective, dovezi, fapte, pe care oratorul le utilizează abil în scopul de a convinge auditoriul de veridicitatea opiniei sale.

Din varietatea tipologică a discursurilor (academic, religios, artistic, poetic, etc) vom stărui asupra importanței discursului politic și a culturii discursive politice din Republica Moldova, stat cu o recentă istorie instituțională, dar și o recentă istorie lingvistică, deoarece limba română și-a intrat în drepturile sale abia în 1989, iar timp de 32 de ani  încă nu a ajuns la performanța de a-și asuma puterea politică, economică, socială în raport cu limba rusă, limba imperiului rusesc și a celui sovietic, limbă care a dominat și mai domină încă în sferele vieții sociale în Republica Moldova.

Un politician care posedă excelent limba în care el face politică este un politician de succes. Cel care dă dovadă de minimă ezitare atunci când formulează ideile sale politice în discursuri, dezbateri, interviuri – este sortit eșecului în politică. Totodată, voi menționa că această realitate este proprie societăților naționale educate, în care limba oficială este vorbită și practicată corect de către majoritatea cetățenilor, și nu în societățile cu un procent mare de analfabeți funcționali (persoane care știu a citi și a scrie, dar au dificultăți în a înțelege esența unui text/discurs, în a trage concluzii etc).

Discursurile politice ale marilor personalități istorice au dat naștere unui patrimoniu de adevărate filosofeme, care inspiră și azi : ”Veni, vidi, vici / Am venit, am văzut, am învins” – Caesar; ”J’accuse!/Eu acuz!” -Emile Zola, 1898; ” O rugăciune tăcută a unui popor sfios” – Nicolae Iorga, 1916; ”Blood, toil, tears and sweat /Sânge, lacrimi, transpirație și oboseală”  – Churchill, 1940 (prin aceasta Churchill a confirmat adevărul că e de datoria unui politician să spună adevărul, și nu doar ceea ce îi place alegătorului);  « Ask not what your country can do for you/Întreabă-te ce ai făcut tu pentru țară, și nu doar ce a făcut țara pentru tine.”-  John F. Kennedy, 1961; ” Ich bin ein Berliner/Eu sunt Berlinez” – John F. Kennedy, 1963; ”I have a dream /Am un vis” – Martin Luther King,1963; “An ideal for which I am prepared to die/Un ideal pentru care sunt gata să mor” – Nelson Mandela, 1964; “Tear down this wall/Doborâți acest perete” – Ronald Reagan, 1987. Discursurile marilor personalități istorice au determinat victorii în lupte militare crâncene, în construcții societale postbelice, în competiții politice pe toate continentele.

Puterea discursului politic este indubitabil una definitorie în convingerea alegătorilor de a vota pentru un partid politic sau altul. Orice gafă de comunicare comisă de un politician îi semnează sentința de ascensiune sau de coborâre în popularitate. Este o axiomă valabilă pentru societățile dezvoltate, cu un grad înalt de gândire critică autonomă.

Republica Moldova este un spațiu post-sovietic, dominat încă de fantomele trecutului comunist: coma identitară profundă, influențele propagandei ruse feroce, analfabetismul funcțional. De aceea, din păcate, nu putem vorbi despre o cultura a discursului politic, și nici despre un real spectacol politic atunci când urmărim dezbateri electorale, discuții parlamentare sau interviuri cu politicienii. Superficialitatea domină verba política publică, fiind asezonată cu un limbaj de lemn care pretinde a fi în consens cu corectitudinea politică, extrem de popular actualmente în lume. A spune multe generalități, fără punctualizări matematice,  a evita răspunsul concret la întrebările formulate, a duce discuția în altă parte, a sări de la un subiect la altul – toate aceste comportamente discursive ale politicienilor din Republica Moldova dau peste cap Retorica lui Aristotel. Și totuși, pe fundalul acestor derapaje, eșichierul politic din Republica Moldova a scos în față politicieni care au ajuns la putere grație unui rating format prin discurs politic populist, dacă nu chiar popular-vulgar (cazul Vladimir Voronin, Renato Usatâi – cu o vorbă neaoșă, împestrițată de rusizme, care ne-au lăsat unele ziceri deloc grațioase și care ziceri nu se vor regăsi niciodată în manualele de retorică). Au fost ridiculizați politicienii agrarieni, care au intrat în istoria recentă a Republicii Moldova prin fraze incoerente, eronat gândite și eronat formulate în discursurile publice (faimoasa ”circumferință cu 380 grade”, ”global Moldovei” ș.a.).

Au ajuns la putere în Republica Moldova și alți politicieni, cu un discurs politic mai mult sau mai puțin bine structurat/articulat, grație vorbirii corecte/coerente în limba română (Marian Lupu, Vlad Filat, Maia Sandu). Cetățenii au început să privilegieze politicienii, inclusiv conform criteriului lingvistic, alegându-i pe cei care își modelează discursul public de o manieră  elevată și cultă. Totodată, stângăcia discursivă, din păcate, nu a dispărut din spațiul politic, iar mulți responsabili politici, legiuitori, miniștri sau agenți guvernamentali continuă să comită gafe de exprimare în limba română, utilizând fie calchieri din limba rusă, fie debitând inepții lexicale, lipsite de sens.

Să revenim la discursul politic al primelor persoane în stat. Există discursuri de importanță națională, regională și internațională. Felul în care este gândit iar apoi rostit un discurs, transpune opiniile,  intențiile de acțiune ale unui politician, și, poate încuraja sau dezavua parteneriate politice internaționale.

Recentul discurs al Maiei Sandu la Adunarea Generală ONU din 23 septembrie 2021 a atras atenția comentatorilor din regiune. Instituțiile media au interpretat fiecare în felul lor acest discurs, lansându-se, mai degrabă, în elogii, pentru că este de bon ton să lauzi președintele, chiar dacă presa ar trebui să fie mai critică, în spiritul misiunii care-i revine. Discursul la ONU al Maiei Sandu a fost unul ”echilibrat”, Maia Sandu a vorbit despre pandemia Covid-19, despre ecologie, despre pace și a spus că Republica Moldova rămâne pe pozițiile sale referitoare la necesitatea retragerii munițiilor și trupelor ruse din regiunea transnistreană. Pentru președintele unui stat mic precum e Republica Moldova, discursul pronunțat nu a fost nici unul curajos, nici unul prea solidar cu statele din regiune (Ucraina, Georgia), un discurs fără prea mult pathos, ba chiar plictisitor, care nu a atras atenția comunității internaționale (nici un avea cum!).

Curând Maia Sandu va consemna un an de când a ajuns președintele Republicii Moldova și, s-ar cuveni să facem un bilanț, nu atât al realizărilor sale (aducerea la putere absolută a partidului său PAS încă nu garantează o realizare, mai degrabă, e un proces tergiversat de instabilitate economică și socială, care durează din 2019), ci al discursului său politic. Discursul politic al Maiei Sandu din perspectiva aristoteliană, urmărind și prestațiile sale de la tribuna națională (inclusiv contul de FB) și cea internațională, are două subiecte-cheie: lupta împotriva corupției și reforma justiției. Maia Sandu a subordonat acestor  două  subiecte toate celelalte probleme : inegalitatea socială, creșterea prețurilor, criza resurselor umane, problema surselor energetice etc.

Maia Sandu prin discursurile sale politice, prestațiile publice la emisiuni TV evită exprimări clare, tranșante referitoare la conflictul de pe Nistru,  la integritatea persoanelor recent numite în funcții guvernamentale pe criterii de rubedenie. Președintele nu ezită să spună neadevăruri (de exemplu, a afirmat la o emisiune despre faptul că legea un  obligă pe premierul Natalia Gavriliță să declare casa părinților unde locuiește, pe când această afirmație este un fals – legea stipulează foarte clar că trebuie declarată locuința în care demnitarul locuiește, chiar dacă nu îi aparține această locuință).

În discursurile sale Maia Sandu nu vrea să supere Rusia, nu vrea să supere minoritățile etnice din Republica Moldova, adresându-se lor în limba rusă, inclusiv celor din autonomía găgăuză.

Astfel, vom constata, că discursul politic la cel mai înalt nivel instituțional în Republica Moldova a evoluat din punct de vedere lingvistic: de la o limbă română aproximativă, stângace la începutul anilor *90 – a ajuns la o limbă română corectă, coerentă.

Totodată, la nivel de conținut (logos, mai cu seamă), care determina simbolic strategii geopolitice, se pare că discursul politic a evoluat mai puțin: de la promovare tranșantă a vectorului Est spre o promovare moderată a vectorului de dezvoltare Vest, dar cu puternice accente de oscilație tradițională – vrem să trăim bine și cu Estul, și cu Vestul. Cât privește problema identitară – suntem români și punctum, vorba lui Eminescu, actualmente primele persoane în stat președinte, prim-ministru, președinte de parlament (cetățeni cu acte în regulă ai României) afirmă că vorbesc limba română, dar mai puțin sau deloc insistă asupra identității lor românești și evită totalmente terminología adecvată – o singură națiune în două state românești.

Lentoarea cu care discursul politic din Republica Moldova evoluează până a deveni și edificator este motivată de dorința viscerală a politicienilor cu rating  de a menține statul Republica Moldova doar pe o linia de plutire – conectat la ajutoare internaționale, adică un fel de cordon sanitar în stand by la frontiera cu Uniunea Europeană. Politicienii cu discernământ, onești cu ei înșiși și cu alegătorii sunt unioniștii – ei au gândire politică matematică, istorică, pragmatică, deoarece livrează cel mai corect și dezinteresat discurs politic: numai Unirea Republicii Moldova  cu România poate salva oamenii dintre Prut și Nistru de la pierzania tranziției interminabile. Doar că discursul politic unionist deocamdată este bruiat de propaganda statalistă, de coloana a cincea cuibărită în unele instituții mass-media și ONG-uri, în rețelele sociale, gestionate din zona separatistă ucraineană și transnistreană. Cu cât ne îndepărtăm de momentul Unirii celor două state românești, cu atât mai greu ne va fi. De aceea, Unirea Republicii Moldova cu România este o necesitate politică, economică, socială imperioasă, dincolo de a fi un vis, un ideal romantic.

La 24-25 septembrie 2021 la Universitatea de Stat din Chișinău s-au desfășurat lucrările celei de-a 16-e ediții a Colocviului internațional “Eugen Coșeriu”, o adevărată instituție științifică, fondată de lingviștii Universității Ștefan cel Mare din Suceava, onorată la 5 ediții prin prezența fizică a marelui lingvist Eugen Coșeriu (1921-2002). Originar din Mihăileni, Râșcani, românul basarabean Eugen Coșeriu, a fost un filosof, lingvist universal, specialist în limbi romanice, care a edificat opera sa intelectuală inedită, cunoscută și studiată pe varii continente.

Am prezentat in cadrul colocviului o comunicare pe tema semioticii discursului politic francez ”LE POUVOIR POLITIQUE DE LA LANGUE : MOT – SENS – DISCOURS”.

Eugen Coșeriu scria în eseul său “El lenguaje politico”: “a vorbi o limbă este deja o acțiune implicit politică, deoarece persoana manifestă atitudini și referințe vis-a-vis de tradiții și de o comunitate istoric determinată”.

Eugen Coșeriu, fiind un mare adversar almoldovensimului primitiv de sorginte sovietică și imperială rusească, zicea la Chișinău în 2001: „A promova sub orice formă o limbă „moldovenească” deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică; din punct de vedere istoric și practic, e o absurditate şi o utopie; și, din punct de vedere politic – e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, deci, un act de genocid etnico-cultural.”

Citiți aici contribuția mea la acest colocviu:

CÂND PUTEREA A PATRA DEVINE COLOANA A CINCEA

09.09.2021

Libertatea presei de-a lungul istoriei. Libertatea presei este o valoare incontestabilă a unei societăți democratice. A fi un jurnalist liber înseamnă a-ți putea exprima nestingherit opiniile referitoare la realitățile sociale, politice, economice, culturale în baza propriilor cunoștințe/competențe, pe care un jurnalist le utilizează cu discernământ pentru a analiza, a face sinteze, a trage concluzii. Un jurnalist talentat este ochiul de veghe în orice societate. Datoria de a fi obiectiv, echidistant, dar și sarcina de a educa informațional publicul receptor ține de deontologia jurnalismului din orice țară democratică.

Vom aminti că libertatea presei, dreptul la libera exprimare a jurnaliștilor s-au afirmat prin lupte intelectuale în tribunale. Filosofi, scriitori, poeți, jurnaliști au fost persecutați de-a lungul istoriei pe motiv că au dat frâu liber ideilor, gândurilor, imaginației lor. Socrate a fost condamnat la moarte în 399 pentru că predica nestingherit ideile sale printre tineri, fusese învinuit că promova altă credință decât cea în zeii grecești. Și-a acceptat otrăvirea ca pe un catarsis, în numele respectării legii și democrației în Atena de atunci. Socrate a refuzat propunerea elevul său Platon să evadeze.

În 1833 Pierre Antoine Berryer (1790-1868), deputat de Marsilia, ales academician al Academiei Franceze, pronunța pledoaria de avocat în apărarea lui François-René de Chateaubriand, scriitor, jurnalist, politician francez, în cadrul procesului ce i se intentase (Chateaubriand scrisese și publicase, în pofida interdicției guvernului, un Memoriu în care a luat partea ducesei de Berry, aceasta dorind să-și vadă revenit la tron pe fiul său, ultimul descendent din dinastia Bourbon, tronul Franței era ocupat atunci de  Ludovic-Philippe, duce de Orléans). Subiectul central al pledoariei este apărarea dreptului la libertatea de exprimare a jurnaliștilor. Faimoasa sa zicere: ”Domnilor judecători, voi sunteți francezi, voi sunteți poporul, voi îl veți achita pe Chateaubriand!” a devenit proverbială în istoria gândirii judiciare a Franței.          

În 1857 procurorul Ernest Pinard (1822-1909) pronunța rechizitoriul în timpul procesului  împotriva culegerii de versuri ”Les fleur du mal”/”Florile Răului” a lui Charles Baudelaire. În fața celei de-a șasea camere corecționale Baudelaire era  acuzat de ofensă adusă moralei publice și religioase. Pinard este procurorul care a instrumentat și procesul împotriva romanului lui Flaubert ”Madame Bovary”.  

În 1851 Victor Hugo (1802-1885) pronunța pledoaria împotriva pedepsei cu moartea, în apărarea fiului său, Charles Hugo, jurnalist,  care se prezentă în fața tribunalului Senei pentru că  a publicat un articol în ziarul Evenimentul (L’Evénement), în care a descris în detalii ororile unei execuții prin ghilotinare.

Lista exemplelor culese din istorie poate continua. Nu sunt sigură că aceste exemple sunt cunoscute și profund conștientizate de jurnaliștii din Republica Moldova, care, exact ca și politicienii din acest tânăr stat în comă identitară, mai degrabă consumă/profită de drepturi, libertăți democratice, pentru care omenirea a plătit cu vieți, cu sacrificii intelectuale pe parcursul a mii de ani.  În 1840 Balzac, scriitor francez, afirma: ”Presa este în Franța o a patra putere în stat: ea atacă tot și nimeni nu o atacă pe ea”. Această aserțiune a devenit omniprezentă în toate percepțiile legate de rolul instituțiilor media în societate. A patra putere în stat – prin opoziție celor trei puteri în stat: legislativă, executivă și judiciară, este dotată cu posibilități extraordinare de a modela mentalitățile colective, direcționând opinii, raționamente, decizii la nivel de societăți.

Instituțiile media pot deveni a patra putere liberă și independentă într-un stat cu vechi tradiții democratice. În același timp, nu e un secrete pentru nimeni că ”libertatea presei” este o noțiune relativă, atâta timp cât cea de a cincea putere în stat – banii – dictează comportamente, decizii politice, economice și sociale. Există, desigur, și instituții media, mai cu seamă la nivel internațional, care și-au adjudecat statutul de ”liberă și independentă” prin eforturi, talent, dedicație.

De la puterea a patra – la coloana a cincea. Din păcate, Republica Moldova nu este un stat cu vechi tradiții democratice, nici nu are de unde să fie: Republica Moldova este un teritoriu rupt din România prin ocupație imperială rusească și sovietică. În lipsa unei identități statale, determinate istoric, lingvistic, național – Republica Moldova a fost și continuă să fie un adevărat poligon experimental în materie de spațiu comunicațional. Profund ideologizată în perioada de ocupație sovietică – 1944 – 1991, presa scrisă, audiovizualul au muncit din greu pentru a oculta adevărului despre populația majoritară dintre Prut și Nistru, la ”cioplirea homo sovieticus” prin propagandă comunistă deocheată, prin atrofierea noțiunii de grijă față de proprietatea privată, prin idolatrizarea liderilor/satrapilor comuniști, prin supunerea docilă față de fratele mai mare Rusia etc. După declararea independenței în 1991 și prăbușirea URSS instituțiile media din Republica Moldova au început sfios să-și croiască drum în tumultul schimbărilor democratice. Au apărut publicații noi în limba română, cele mai vestite fiind hebdomadarul Uniunii Scriitorilor ”Literatura și Arta”, redactor-șef până în 2021 Nicolae Dabija, revista ”Basarabia”, redactor-șef scriitorul Nicolae Matcovschi, ziarul ”Timpul”, redactor-șef Constantin Tănase,  revista ”Natura”, redactor-șef Alecu Reniță ș.a.

În același timp, cetățeanul proaspăt creat al tinerei Republici Moldova, nu a reușit nicidecum peste noapte să renunțe la vechile obiceiuri sovietice: el continua să se aboneze și să citească publicațiile de limbă rusă ”Komsomoliskaya pravda”, ”Argumenty i facty”, care (sic!) și azi au supraviețuit în Republica Moldova și sunt bine merci citite/solicitate. Mai mult ca atât, lipsa de curaj și voință politică pentru a sancționa instituțiile media de limbă rusă, care erau majoritare pe piața comunicațională la începutul anilor *90, au asigurat perpetuarea dominației acestora până la ora actuală. Federația Rusă a înțeles foarte repede că prin menținerea unui spațiu comunicațional rusesc în Republica Moldova ea își asigura influența incontestabilă asupra mentalităților nostalgice dar și a celor mai tinere, fortificându-și poziția de control a proceselor democratice. De fapt, puterea a patra din tânărul stat Republica Moldova la începutul anilor *90 devenea ”coloana a cincea” de ancorare a cetățenilor Republicii Moldova în  trecutul sovietic/comunist. Astfel, manipularea și minciuna au devenit armele predilecte ale propagandei ruse pe teritoriul Republicii Moldova, utilizate pentru a frâna dezvoltarea societală, conștientizarea identității naționale românești a locuitorilor dintre Prut și Nistru, dar mai ales, pentru a împiedica Unirea Republicii Moldova cu România.

Situația la zi a spațiului comunicațional din Republica Moldova. Scandalul în jurul adevărului dezgolit frumos de către jurnalista Natalia Morari – figură influentă în spațiul mediatic al Republicii Moldova, prin revelarea identității paterne a copilului său, și anume faptul că tatăl fiului jurnalistei anti-mafie este un bancher controversat, Veaceslav Platon,  implicat în procese scandaloase de spălare de bani prin băncile din CSI, a aruncat în aer la propriu fragila construcție deontologică a presei din Republica Moldova.  Nu e scandalos faptul că Natalia Morari a făcut un copil cu un oarecare personaj. Inadmisibilă este situația de conflict de interese, în care jurnalista port-drapel al luptei anti-oligarhice se afla de ceva timp la postul de televiziune TV8, instituție finanțată copios de fundația European Endowment for Democracy (Bruxelles), dar și de cetățenii creduli, care erau îndemnați timp de câțiva ani să-și aducă o contribuție financiară pentru a asigura emisia postului TV.

Interferențele, ca să nu le zicem ”încrengăturile”, jurnalismului din Republica Moldova cu sfera politică și cea de afaceri au devenit o tradiție. În 2013 prezentatoarea TV Angela Gonța se căsătorea cu premierul acuzat ulterior de furtul miliardului Vlad Filat. În goană după bani, oricare ar fi proveniența acestora – fundații, afaceri ilegale – jurnaliștii acceptă să fie angajați pentru a manipula opiniile publice,   pentru a induce societatea să gândească într-un anume fel, pentru a spăla sau dezonora imaginile politicienilor, persoanelor publice.

Astfel, același post de televiziune TV8 a devenit vestit prin acreditarea ideii de a construi în Republica Moldova ”națiunea civică moldovenească”. TV8 a lansat emisiuni, la care se perindau personaje publice cu un trecut controversat: foști neo-comuniști, nomenclaturiști, ONG-iști și care personaje aveau scopul de a inculca prin manipulare idei păguboase, ambalate în doctrina anti-mafie: nu importă cine sunt locuitorii dintre Prut și Nistru, nu importă ce limbă vorbesc, nu avem nevoie de Unirea cu România – important este să construim o națiune civică moldovenească bazată pe ”valoarea burții” și nu a spiritului. Unioniștii au fost complet excluși din formatul emisiunilor. Invitați extrem de rar la unele emisiuni, unioniștii erau înjosiți, denigrați public prin felul de a purta dialogul cu ei, prin tonul nepermis de agresiv al jurnalistelor pe parcursul emisiunii. La TV8 au apărut proiecte jurnalistice de toată jena, care promovau nostalgia sovietică, așa precum a fost proiectul călătoriei într-un automobil marca Jiguli a actualului ambasador al Republicii Moldova la Viena Andrei Popov prin fostele republici sovietice, pentru a filma dialoguri cu oameni simpli. Alte emisiuni au strălucit prin penibilitate: emisiuni de dialog pe teme politce, prezentate în două limbi – română și rusă. Mai ridicolă tentativă de a resuscita perioada sovietică nu am mai văzut! Prin pseudo-scopul de a asigura ”unitatea civică moldovenească” finanțatorii postului TV8, dar și jurnaliștii pur și simplu s-au făcut de râs!

La TV8 niciun proiect jurnalistic nu a vizat memoria istorică a românilor dintre Prut și Nistru, valorile intelectuale și morale, patrimoniul cultural al românilor din Republica Moldova. Scandalul în jurul jurnalistei Natalia Morari desființează, de fapt, întreaga instituție media TV8.  Sistarea emiterii acestui post de televiziune este o necesitate imperioasă.

Presa de limbă română din Republica Moldova. După 30 de ani de independență a Republicii Moldova spațiul comunicațional al acestui stat în comă identitară nu este unul sănătos. Când scriu ”sănătos” – mă refer la instituțiile media de limbă română. Publicațiile de limbă rusă domină piața presei scrise! Spațiul digital este rusificat la maxim, canalele de televiziune rusești constituie  80% din grila de emisie a furnizorilor de servicii TV. Iar canalele TV de limbă română sunt nevoite să difuzeze producție comercială dublată în limba rusă din cauza costurilor mult mai mari pentru conținuturile audio-vizuale în limba română sau în limbi originale cu subtitrare. Astfel Bred Pitt și Jean-Paul Belmondo sunt sortiți să ne vorbească de la ecranele televizoarelor în limba rusă. De parcă suntem încă în URSS.

Am fost preocupată de-a lungul anilor, prin activitatea mea politică în calitate de deputat în parlamentul de la Chișinău (2009-2014), dar și în funcția de secretar de stat la Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova din Guvernul României (2020-2021) de chestiunea creării spațiului comunicațional comun Republica Moldova – România. Se pare că soluția este la Chișinău, unde nu a existat niciodată voință politică pentru a unifica spațiile comunicaționale ale celor două state românești. Din această perspectivă, voi aminti că și România, și Republica Moldova au semnat și au ratificat Convenția Consiliului Europei cu privire la televiziunea transfrontalieră. În baza acestei Convenții cele două state românești pot să-și reseteze spațiile comunicaționale astfel, încât să nu mai existe bariere în a retransmite canalele TV românești pe teritoriul Republicii Moldova, după modelul Franței-Elveției sau Franței-Belgiei.

Pe de altă parte, există un impediment major pentru a difuza filme de producție internațională în limba română pe teritoriul Republicii Moldova: am constatat că, din păcate, Republica Moldova figurează în zona geografică a ”spațiului lingvistic rusesc” pe harta agențiilor internaționale de distribuitori ai conținuturilor comerciale audio-vizuale. Consider că acest litigiu lingvistic poate fi tranșat într-un proces judiciar internațional, la solicitarea oficialităților Republicii Moldova, solicitare formulată către oficialitățile României.

În ceea ce privește instituțiile de presă scrisă/audiovizualul de limbă română din Republica Moldova – acestea sunt la limita supraviețuirii. Nu poți compara micile proiecte de finanțare a instituțiilor media de limbă română de către Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova din cadrul Secretariatului General al Guvernului României cu milioanele pe care Kremlinul le pompează în Sputnik-ul de la Chișinău. Am văzut jurnaliști, care au călcat pe propriile principii/valori și activează actualmente la Sputnik. Ce contează că banul vine pe filiera propagandei ruse? Sărăcia nu întreabă de unde vin banii, ea, ca și foamea,  dă pe de-a dreptul.

O soluție pertinentă pentru susținerea instituțiilor media de limbă română din Republica Moldova ar fi crearea de către Guvernul României a unui fond special de finanțare a presei de limbă română în Republica Moldova. Unicul principiu de acordare a finanțării trebuie să fie promovarea fără tăgadă a comunității de limbă, istorie, tradiții, identitate națională românească de către instituțiile media solicitante de finanțare. Până nu va fi creat un astfel de fond instituțiile de limbă română din Republica Moldova nu vor deveni niciodată o veritabilă ”putere a patra” și se vor zbate la limita supraviețuirii.

Între timp, tot felul de proiecte jurnalistice, aidoma TV8, menite să păstreze vie propaganda Kremlinului cu iz sovietic comunist, chemate să distrugă prin manipulare identitatea românească a locuitorilor dintre Prut și Nistru, vor mai apărea în Republica Moldova, unde rolul de coloana a cincea este jucat de însăși mass-media angajată politic în serviciul Ursului din Est.

CINE VA TRANȘA DIFERENDUL SECESIONIST DIN STÂNGA NISTRULUI?

02.09.2021

În 1992 la Nistru a avut loc un război de agresiune a Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova, care abia de-și declarase independența față de URSS, dar nu apucase a se uni cu România.

Context istoric. Fâșia teritorială din stânga Nistrului, un fel de zonă geografică populată de români în trecut în virtutea ”migrației transriverane” în căutare de pământuri mai mănoase, avea deja o istorie ideologică sovietică din 1924, unde pe același teritoriu, în coasta României Mari, se crease Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. De jure, teritoriul de dincolo de Nistru nu a aparținut României niciodată. În RASSM  epurările ideologice au fost declanșate în 1924 prin inventarea identității și limbii moldovenești, de unde suflarea românească, deseori prin jertfire de viață,  a fugit peste Nistru în România Mare, pentru a se salva de molima roșie. Orice încercare de afirmare a identității românești, a limbii române în RASSM a fost crunt persecutată de regimul sovietic comunist, au fost executați poeți, scriitori, învățători, preoți, oameni simpli. În 1940, la 28 iunie tancurile rusești au trecut Nistrul și au invadat Basarabia, iar regimul comunist din stânga Nistrului s-a extins cu mare ușurință și în dreapta Nistrului. Astfel, din 1944, după reocuparea Basarabiei de către sovietici, s-a produs ceea ce am numi azi ”transnistrizarea comunistă” – RASS Moldovenească s-a unit cu Basarabia și a format RSS Moldovenească, doar că fără sudul Basarabiei și Nordul Bucovinei, care prin abuz au trecut către RSS Ucraineană. Calapodul ideologic din stânga Nistrului a fost aplicat cu succes și în dreapta Nistrului: au urmat deportări, foametea organizată, epurările etnice, genocidul, deznaționalizarea prin construirea identității moldovenești, distincte de cea românească. În funcțiile de conducere în perioada sovietică în RSS Moldovenească erau promovați comuniști din stânga Nistrului. Circula și o vorbă pe timpul sovietic (o parabolă înrădăcinată în pofida cenzurii KGB-iste chiar în mediul intelectualilor): dacă vrei să fii ministru – trebuie să fii înalt, prost, și de peste Nistru. Sensul acestei ziceri explică perfect tendința timpului de promovare a mediocrităților obediente regimului, de preferință originari din stânga Nistrului, teritoriu sovietizat cu succes înaintea creării RSS Moldovenești.

În perioada sovietică teritoriul din stânga Nistrului a beneficiat de tratamente speciale de la centru, astfel acolo au fost concentrate toate uzinele și fabricile de importanță unională, inclusiv uzina de fabricare a armamentului. Strategia URSS era foarte simplă – în caz de demantelare a imperiului, teritoriul din stânga Nistrului, cu o structură demografică total modificată datorită politicilor de ”migrație controlată” (sute de mii de ruși au venit în stânga Nistrului în anii ”60 –”70 sub pretextul necesității forței de muncă în făbricile și uzinele de acolo), cu un potențial industrial puternic, teritoriul urma să devină o enclavă fidelă a Rusiei fără nicio ezitare.

Războiul de pe Nistru din 1992. Anume acest lucru s-a întâmplat în 1992, când sub pretextul fricii ca nu cumva Republica Moldova să se reunifice cu România, a fost declanșat conflictul militar de la Nistru cu implicarea forțelor milițienești, cu sprijinul armatei a 14-ea și a cazacilor. În acel conflict au fost măcelăriți sute de tineri recruți din Republica Moldova, care, unii din ei, au fost pur și simplu îmbarcați în autocare, fără arme, și trimiși la război.  Femei violate, copii maltratați și împușcați – atrocitățile comise de cazaci, de militarii ruși în războiul de pe Nistru sunt de o violență terifiantă.  Trădările unor responsabili de rang înalt, ale unor ofițeri, aflați cu simbrie în serviciul KGB, au dus inevitabil la pierderea definitivă a teritoriului din stânga Nistrului, ba mai mult ca atât, Tighina, cetatea lui Ștefan cel Mare de pe malul drept al Nistrului, acum este un cap de pod al separatiștilor și simbolul umilinței noastre naționale.

Acordul încheiat între Rusia și Republica Moldova în 1992 (Acordul Elțin – Snegur) statuează și azi menținerea Armatei a 14-ea cu un arsenal de 22 de mii de tone de muniții la Cobasna, iar forțele pacificatoare sunt alcătuite din militari ruși.

Consecințele războiului de pe Nistru. Cedările din partea Republicii Moldova s-au făcut începând cu 1992, iar încălcarea drepturilor omului în stânga Nistrului a fost o realitate care este valabilă și astăzi. Școlile cu predarea în limba română din stânga Nistrului continuă să fie persecutate  de regimul secesionist, elevii, părinții și copiii trec printr-un adevărat calvar. Cetățenilor le este încălcat dreptul la libera circulație, la proprietatea privată. Este cazul să amintim de martirii războiului de pe Nistru, membrii Grupului Ilașcu – Ilie Ilașcu, Alexandru Leșco, Andrei Ivanțoc și Tudor Popa, patru compatrioți de-ai noștri, care și-au petrecut  15 ani de viață în închisoarea din Tiraspol, Ilie Ilașcu fiind condamnat la moarte. Grație implicării comunității internaționale, sentința nu a fost dusă la executare, membrii grupului au fost eliberați, Ilie Ilașcu a ajuns cu dosarul de încălcare a drepturilor omului în regiunea secesionistă din stânga Nistrului la CEDO, Curtea a condamnat Federația Rusă în dosarul Ilașcu versus Rusia și Republica Moldova, dar Rusia nici până azi nu a executat hotărârea CEDO cu privire la despăgubirea membrilor grupului Ilașcu. Nici hotărârea CEDO cu privire la drepturile elevilor și părinților din școlile românești din stânga Nistrului, în care Federația Rusă este învinuită de implicare, nu a fost respectată de Rusia.

Timp de 30 de ani regimul separatist a reușit să se instituționalizeze: fără a fi recunoscut de comunitatea internațională, teritoriul separatist are identitate documentară (pașapoarte, acte de stare civilă), legislativ, executiv, instituții coercitive, propria monedă. Teritoriul consumă gratis gazele naturale din Rusia, punând datoria pe umerii Chișinăului oficial, organizează parade de ziua independenței (sic!) și este protejat de Rusia prin oficiali înalți, responsabilizați de problemele teritoriului secesionist. Federația Rusă, operând cu duble standarde, pe de o parte susține regimul separatist de la Tiraspol, pe de altă parte, declară ipocrit că respectă integritatea teritorială a Republicii Moldova. Această sintagmă, după  30 de ani, pur și simplu și-a pierdut sensul. Teritoriul Republicii Moldova, cu care aceasta a fost recunoscută internațional, nu este integru din 1992, iar Republica Moldova nu controlează administrativ niciun metru pătrat din stânga Nistrului, dar nici în Tighina. 

Între timp formatul de negocieri 5+2, din care administrația secesionistă face parte ca subiect de negocieri cu drepturi depline, bate pasul pe loc. Nici nu e de mirare. Federația Rusă exercită presiuni în cadrul formatului, ținând partea separatiștilor, Ucraina are acum propriile probleme legate de războiul din Donbas și anexarea Crimeei, iar SUA după retragerea din Afganistan și ultima declarație a președintelui  Biden precum că  SUA nu se va mai implica niciodată în afacerile interne ale vreunui stat, pare că va scoate definitiv subiectul diferendului înghețat din stânga Nistrului.

Contextul politic actual cu referire la problema teritoriului secesionist din stânga Nistrului. De-a lungul anilor subiectul legat de diferendul din stânga Nistrului (DSN – resping denumirea deja acreditată terminologic de ”Transnistria” – un termen incorect semantic și politic) s-a cronicizat, tranșarea lui se pare că nu va avea loc foarte curând, și asta din lipsa de voință, dar și viziune politică. Republica Moldova pe parcursul a 30 de ani a făcut cedări în favoarea separatiștilor fără să obțină absolut nimic în schimb. A cerut, dar nu i s-a dat! Și atunci, a cedat. Între timp școlile românești din stânga Nistrului activează în condiții de umilință totală: instituțiile au fost alungate din propriile sedii, managerii plătesc chiria și utilitățile pentru clădirile școlilor în bugetul separatist, părinții și elevii sunt mereu intimidați. Agricultorii proprietari de pământuri în stânga Nistrului nu-și pot cultiva terenurile, nu pot traversa cu tehnica agricolă podurile, cetățenii sunt verificați la intrarea și ieșirea de pe teritoriul secesionist de vameșii separatiști și pacificatorii ruși. Miliția continuă să aresteze și să dețină ilegal în închisorile separatiștilor funcționari,  cetățeni ai Republicii Moldova.

Republica Moldova îi documentează gratuit pe toți cetățenii din stânga Nistrului – astfel actele de identitate, buletine, pașapoarte biometrice, etc sunt emise pentru ei cu titlu de gratuitate. Astfel, se comite o discriminare din punct de vedere social a cetățenilor din dreapta Nistrului. Și aceasta este o cedare, rezultat al formatului 5+2.

În 2016 prin semnarea Memorandumului de la Berlin Republica Moldova a fost somată să recunoască necondiționat diplomele universității din Tiraspol, instituție care nu este supusă procedurilor de evaluare externă de către instituția de resort din Republica Moldova. Astfel, absolvenții universității din Tiraspol au acces la programele de mobilitate academică europeană, fără o adecvare a curriculei universitare la valorile europene. Din 2016 Republica Moldova a acceptat propunerea președintelui prin rotație a OSCE Franco Frattini de a inventa plăcuțe zise neutre pentru autovehiculele înregistrate în stânga Nistrului, cu care aceste automobile să poată circula în Uniunea Europeană. Plăcuțele de înmatriculare neutre nu înseamnă că aceste automobile au fost înregistrate cu plata taxelor vamale în Republica Moldova, sunt autovehicule aduse în stânga Nistrului neoficial, deci este pur și simplu vorba de legalizarea contrabandei cu automobile.  

De 30 de ani Republica Moldova nu-și controlează frontiera administrativă la Nistru. În cadrul formatului 5+2 Republica Moldova a făcut doar cedări din care a avut doar de pierdut.

Odată cu declanșarea conflictului din Estul Ucrainei, enclava separatistă din stânga Nistrului s-a pomenit  presată de administrațiile ucrainene, care au dorit să-și facă ordine la frontiera de pe Nistru. Ucraina a decis să-și fortifice vocea în negocierile sale cu Rusia pentru pacea din Donbas. Iar Chișinăul oficial se întâlnește recent cu Kozak, într-un demers total intransarent și neclar din punct de vedere al subiectelor discutate. Întrevederea Maiei Sandu cu Dmitrii Kozak, pe care tot ea l-a invitat la Chișinău, chiar dacă a încercat stângaci să scoată în prim plan  Ministerul de Externe și Integrare Europeană ca autor al invitației, s-a rezumat, de fapt, la acceptarea propunerii lui Kozak de a face presiuni asupra Ucrainei în sensul prelungirii termenului de valabilitate a plăcuțelor de înmatriculare tradiționale din stânga separatistă a Nistrului pe teritoriul Ucrainei. Zis și făcut, Ucraina s-a ținut de cuvânt și toate camioanele, automobilele cu proveniență din zona separatistă au fost întoarse de la frontiera ucraineană la 1 septembrie 2021.  În schimb ele vor putea traversa Republica Moldova până în ianuarie 2022. Ținând cont de comportamentul oficialilor de la Chișinău, eu nu exclud faptul că autovehiculele din stânga Nistrului vor circula încă mulți ani înainte pe teritoriul Republici Moldova. Noi nu cuoaștem ce subiecte au mai fost discutate de președintele Maia Sandu cu Dmitrii Kozak. Nu știm care sunt noile cedări ale Republicii Moldova în fața regimului separatist de la Tiraspol. Vladimir Kulminskii, vice-premier pentru ”reintegrare”, pare a fi foarte interesat să apropie soluționarea politică a diferendului secesionist din stânga Nistrului.   

Soluția tranșării diferendului din stânga Nistrului. Politicienii din Republica Moldova au un mare handicap în a propune o soluție definitivă pentru diferendul din stânga Nistrului. Cauza este foarte simplă: dacă propun federalizarea statului Republica Moldova – vor fi acuzați de trădare, dacă propun să renunțe la teritoriul secesionist – vor fi acuzați tot de trădare (cum să cedezi un teritoriu, o bucată de pământ etc.). Între timp teritoriul secesionist plus Tighina nu este controlat administrativ, și toată lumea bună se complace în a menține status quo-ul actual, vorba locului: important e să fie pace.

E nevoie de mult curaj și discernământ politic pentru a afirma/accepta tranșant următoarele:  

• Soluționarea politică a diferendului din stânga Nistrului la ora actuală nu este posibilă, dar nici acceptabilă, deoarece o astfel de ”soluționare” (oricare ar fi ea – federalizare, statut special în cadrul Republicii Moldova și alte aberații a la Kozak) va trage Republica Moldova cu ani-lumină în urmă.
• Orice reintegrare a teritoriului secesionist din stânga Nistrului va prejudicia economic, social, politic, uman Republica Moldova: Republica Moldova nu-și poate permite să ”înghită” o populație de circa 450 000 de cetățeni, fideli Federației Ruse, cu cetățenie rusă, nostalgică,  majoritar eurofobă/românofobă, cetățeni care printr-un singur vot  la parlamentare vor anula aspirațiile occidentale ale cetățenilor Republicii Moldova, aspirații construite cu eforturi extrem de mari de-a lungul celor 30 de ani de independență, fie ea și șubredă.
• Orice soluționare politică a diferendului prin incorporarea teritoriului secesionist în Republica Moldova va duce inevitabil la ”transnistrizarea” Republicii Moldova și la fortificarea economică, socială, mediatică, politică, dar mai ales militară, a prezenței Rusiei în coastele Uniunii Europene și ale României.

Și atunci, cum răspundem la întrebarea – ce e de făcut cu acest teritoriu secesionist din stânga Nistrului, care, jucându-se ”de-a statul independent” chiar a reușit să-și edifice, cu sprijinul Rusiei, o entitate statală aparte? În calitatea mea de intelectual, implicat în politica activă pe parcursul mai multor ani, pledând pentru Unirea Republicii Moldova cu România, consider că Unirea cu România trebuie să se producă în și cu teritoriul pe care Republica Moldova în controlează din punct de vedere administrativ – până la Nistru, iar pentru Tighina și satele din Zona de Securitate se vor iniția negocieri internaționale într-un nou format. Acel format de negocieri trebuie să includă în mod obligatoriu prezența României ca subiect internațional, stat membru al UE, prezența Ucrainei, a Uniunii Europene, a SUA, și, desigur, prezența Federației Ruse.  Deja care vor fi deciziile în rezultatul acestor negocieri – viitorul va arăta.

Această soluție este valabilă și pentru comportamentul politic al actualei guvernări, care NU trebuie să-și dorească soluționarea politică a diferendului din stânga Nistrului prin reincorporarea acelui teritoriu în Republica Moldova. Actuala guvernare trebuie să înțeleagă faptul că așa zisa ”Transnistrie” este un ditamai pietroi  de scufundat visul european al Republicii Moldova. A venit timpul să ne dezicem de acest teritoriu, care niciodată nu a fost românesc.  Veți întreba – dar ce facem cu românii de acolo?! Ce facem cu școlile românești?! Vă răspund. Cetățenii Republicii Moldova, care locuiesc în stânga Nistrului, și care își leagă speranțele de viitorul occidental al Republicii Moldova (fie prin Unirea cu România, fie prin aderarea la UE) trebuie să înțeleagă vanitatea rămânerii lor în zona secesionistă, și oricât de mult i-ar durea – trebuie să se mute pe malul drept al Nistrului, iar statul Republica Moldova să le asigure necondiționat absolut totul: loc de trai, loc de muncă, alocațiii, salarii, pensii. Școlile românești își vor pierde sensul aflării pe teritoriul secesionist. Înțeleg sacrificiul profesorilor de acolo și mă doare bătaia de joc, la care au fost supuși pe parcursul a 30 de ani. Dar nu poți edifica școală și identitate românească sub baioneta unui kalașnikov, țintind spre copii, părinți și dascăli.

Bănuiesc că acest editorial va supăra foarte multă lume bună. Am responsabilitatea de a fi nu doar liber gânditor, ci și de a propune soluții viabile, clare, pentru a nu eterniza speranțe deșarte prin bâlbâială politică dulceagă. Între timp Nistrul își duce lin apele sale, iar cu ele – promisiuni, speranțe, vise ratate și destine sfârtecate.

LIMBA ROMÂNĂ – COLOANA IDENTITĂȚII NOASTRE NAȚIONALE

30.08.2021  

Revoluția poeților. La 31 august sărbătorim limba română pe ambele maluri ale Prutului. Istoria recentă ne amintește că la 31 august 1989 la Chișinău parlamentul a adoptat o nouă legislație lingvistică, prin care limba, pe atunci zisă moldovenească, își recăpăta drepturile în instituțiile Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.

Sub presiunea sutelor de mii de oameni ieșiți în stradă, adunați din toate colțurile fostei republici sovietice moldovenești în Piața Marii Adunări Naționale, unde se scanda renumitul slogan ”limbă – alfabet latin”, sub bagheta oratorică a poeților și scriitorilor (anume datorită acțiunilor concertate ale scriitorilor și poeților mișcarea de eliberare națională prin revenire la limba română poate fi definită drept ”revoluția poeților”), limba română revenea sfios acasă după zeci de ani de deznaționalizare și de ideologie sovietică. Textul legii despre funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești părea să fie revoluționar la acea vreme. Cu timpul am înțeles că, de fapt, conținutul legii respective acorda drepturi depline limbii ruse ca limbă de comunicare între minoritățile etnice și, de fapt, ca limbă de comunicare instituțională. Atunci nimeni nu a pus  la îndoială corectitudinea conținutul respectivei legi.

Puterea culturală a limbii române. A început anevoioasa epopee de revenire a limbii române de la alfabetul chirilic la ce latin. Îmi amintesc cum mi-am remodelat mașina de dactilografiat la un meșter,  care a înlocuit literele chirilice cu cele latinești. Pentru mine, fiică de profesori, cu cărți românești în biblioteca personală, revenirea la limba română a fost un eveniment mai mult decât firesc. Din păcate, sintagma ”limba română” nu se înrădăcinase definitiv în mentalul social colectiv și, cu atât mai mult, nici în cel politic. Totuși în prim planul adevărului științific au ieșit intelectualii, iar datorită lor manualele școlare, curricula și monografiile științifice au consfințit sintagma ”limba română” drept o valoare națională inalienabilă și inamovibillă.  Puterea limbii române în domeniul educației, culturii și cercetării este ușor de demonstrat prin realitățile din sistemul educațional, cultural și cel științific, această putere a limbii române reprezintă o adevărată valoare a celor 30 de ani de independență a Republicii Moldova.

Puterea politică a limbii române. Mult mai complicată și sinuoasă s-a dovedit a fi manifestarea puterii politice a limbii române în Republica Moldova. Imediat după adoptarea legislației lingvistice au început isteriile secesioniste, alimentate de reprezentanții minorităților naționale, care au văzut în limba română dușmanul lor numărul unu și, posibil, vinovatul principal al desprinderii RSSM de URSS.

Emanciparea națională românească între Prut și Nistru a fost de sorginte lingvistică, iar limba română a reprezentat stindardul luptei pentru libertate. Mai mult decât atât, conștientizarea de către masele populare a adevărului ocultat de ideologia sovietică – precum că limba română este limba maternă a locuitorilor dintre Prut și Nistru – nu era decât primul pas spre conștientizarea și asumarea identității naționale românești, iar după asumarea identității românești  Unirea RSSM cu România  era ca și realizată. Din această perspectivă Limba Română a fost, este și va fi mereu coloana identitară națională a românilor din Republica Moldova, a românilor din Țară și a românilor de pe mapamond.

Forțele reacționare nostalgice s-au regrupat foarte rapid și au înțeles că mai pot ancora Republica Moldova în trecutul său comunist/sovietic scoțând în prim plan falsurile ideologice comuniste. Astfel din sintagma „limba moldovenească în baza alfabetului latin”, politrucii comuniști/sovietici (ăștia mereu au fost, sunt și, în lipsa unei lustrații, vor fi la datorie pe teritoriul Republicii Moldova) au extras glotonimul ”limba moldovenească” pentru a-l transforma în piatră de temelie a noii ideologii moldoveniste, demnă urmașă a ideologiei comuniste care propovăduiește existența unui popor moldovenesc/a unei limbi moldovenești, diferite de națiunea română/de limba română. 

Astfel, în 1994 pe timpul majorității politice a agrarienilor, a fost adoptată Constituția Republicii Moldova, în textul căreia reacționarii comuniști au strecurat articolul 13, unde denumirea limbii oficiale în Republica Moldova este schimonosită în pofida opiniilor științifice/academice naționale românești și internaționale. Sintagma ”limba moldovenească în baza grafiei latine”, formulată în articolul 13 din constituție, urma să devină vârful de lance al tuturor bătăliilor politice viitoare. Este extrem de important să notăm faptul, că parafraza nefericită din articolul 13 al Constituției nu a modificat nici curricula școlară, nici manualele, nici scrierile științifice din sistemul cultural și educațional al Republicii Moldova. Pe parcursul a 30 de ani de independență generații de tineri au fost formați corect în școli, licee universități în deplin consens cu adevărul științific, și anume:  în Republica Moldova locuiesc 80 de procente de români, a căror limbă maternă este limba română.

Puterea constituțională a limbii române. În calitatea mea de lingvist care a avut posibilitatea să tranșeze din punct de vedere politic statutul limbii române în Republica Moldova mi-am făcut onest datoria

https://anagutu.net/lingvistul-ana-gutu-a-facut-dreptate-limbii-romane-in-republica-moldova/

M-am inspirat din experiența Franței, deoarece sunt profesor lingvist de limbă franceză, și am solicitat Curții Constituționale la 26 martie 2013 să constituționalizeze Declarația de independență a Republicii Moldova, în textul căreia este menționată denumirea corectă a limbii pe care o vorbim în Republica Moldova – limba română

https://anagutu.net/files/2013/12/sesizare-doc.pdf https://anagutu.net/files/2013/12/supliment-sesizare.pdf

La 5 decembrie 2013 Curtea Constituțională, sub președinția lui Alexandru Tănase, a emis hotărârea

https://www.constcourt.md/ccdocview.php?l=ro&tip=hotariri&docid=476 ,

prin care textul juridico-politic, Declarația de Independență a Republicii Moldova din 1991, a fost constituționalizat, Declarația făcând corp comun cu textul Constituției, iar normele din textul Declarației, care vin în contradicție cu normele din constituție, prevalează. Astfel,, prin adoptarea acestei hotărâri Curtea Constituțională a pus punct disputei despre denumirea corectă a limbii oficiale din Republica Moldova. Articolul 13 din constituție a devenit caduc, chiar dacă el trebuie rectificat, din punct de vedere tehnic/ redacțional, așa precum recomandă curtea constituțională. Din păcate, această redactare tehnică, oricum necesită o majoritate constituțională, care nu poate fi întrunită de la 2013 încoace.

Începând cu 5 decembrie 2013 toate acordurile și tratatele internaționale, care sunt semnate și ratificate de Republica Moldova, nu mai conțin rușinoasă sintagmă ”limba de stat” ”limba moldovenească”. Limba română a revenit la ea acasă, inclusiv în actele administrative naționale și internaționale.

Vom aminti încă o decizie importantă a Curții Constituționale, și anume hotărârea sa din 2016, prin care legea despre funcționarea limbilor pe teritoriu RSS Moldovenești a fost declarată obsoletă și non-avenită contextului actual.  

În pofida hotărârii istorice a curții constituționale din 5 decembrie 2013, subiectul denumirii corecte a limbii oficiale din Republica Moldova continuă să fi exploatat pe larg de partidele pro-ruse.  Problema rămâne a fi una nesoluționată până la capăt, deoarece politicienii zi și de dreapta pro europeni ocolesc subiectul politicilor lingvistice și a statutului limbii române în societatea noastră ca fiind un subiect care din punctul lor de vedere dezbină oamenii.

Limba română cea de toate zilele. Desigur, ar fi o naivitate să credem că limba română în Republica Moldova și-a  recăpătat toate drepturile, pierdute cândva din cauza ocupației sovietice.

Facebook-ul a scos la iveală toate  carențele învățării insuficiente a limbii române de la 1989 încoace la nivel de mase populare, mai ales în materie de alfabetizare în subiecte de ortografie, gramatică, stilistică a limbii române. Și nu doar Facebook-ul. Incorectitudini crase de genul transliterațiilor din limba rusă, ortoepiei supărătoare ne ofensează privirea și auzul prin panouri publicitare, spoturi audio și video la posturi de televiziune și radio. Nu există în Republica Moldova (dar ar fi trebuit să existe!) un organism/instituție, care și-ar asuma sarcina elaborării și promovării de politici lingvistice adecvate teritoriului și societății în care trăim. Este și acum imperios necesar se ne facem tema pentru acasă și să redăm limbii române locul cuvenit nu doar în instituțiile de învățământ, ci și în spațiul public, în instituțiile statului, în spațiul mediatic din Republica Moldova.

Faptul că în Republica Moldova nu există o concepție națională de politici lingvistice, o nouă legislație lingvistică, în baza căreia să fie concepută curicula școlară și universitară de predare/învățare a limbii române și a altor limbi moderne este vina directă a factorilor  decizionali din legislativ și executiv. După zeci de ani de acțiuni coercitive ale limbii ruse asupra limbii române în Republica Moldova, în rezultatul cărora ne-am ales cu o limbă română mutilată de împrumuturi inutile, cu un argou pocit, valabil doar între Prut și Nistru, procesul de opresiune a limbii române continuă prin dezavuarea vorbirii și scrierii corecte în limba română, prin promovarea mass-media de limbă rusă ca promotoare a non-valorilor estice, prin lipsa de voință politică în a face ordine la capitolul politici lingvistice, spațiu comunicațional pan-românesc.

Puterile, ce s-au perindat la guvernare, au evitat cu multă străduința problematicile lingvistice, care nu aveau cum să fie soluționate prin simpla adoptare a legii din 1989. Am propus în 2009, făcând parte dintr-o majoritate parlamentară pro-europeană,  crearea unui  Departament de politici lingvistice – fie în cadrul ministerului educației, fie cadrul ministerului culturii. Propunerea mea a fost respinsă cu vehemență, motivul fiind frica de a declanșa conflicte, care ar putea diviza societatea, dar mai ales frica de a pierde ratingul politic al partidelor de la guvernare. Din câte bine ne dăm seama, nici actuala guvernare nu va ”zgândări” problemele lingvistice, deoarece sunt mult mai importante problemele burții. Faimoasa zicere despre ”e mai important ce pui pe limbă și nu cum se numește limba”  pare să revină în actualitate.

Politica struțului în problema limbii române, a statutului său în societate, a funcționării altor limbi pe teritoriul Republicii Moldova, nu este una adecvată și trebuie să fie urgent revăzută. În anul 2013 am depus în Parlamentul Republicii Moldova un proiect de lege cu privire la politicile lingvistice în Republica Moldova. Acest proiect nu a ajuns niciodată pe masa legiuitorilor pentru a fi dezbătut și adoptat. Proiectul de lege a fost aruncat la coșul de gunoi de deputații următoarei legislaturi, așa cum prevede regulamentul pentru toate proiectele de legi, care au o speranță de viață egală cu durata legislaturii.

Concluzii. Am câștigat o bătălie istorică, prin care a fost constituționalizată  nu doar Limba Română, ci și demnitatea noastră națională prin dezideratul Unirii Republicii Moldova cu România. Totuși, bătălia pentru limba română continuă, deoarece limba română mai are nevoie să fie protejată, salvgardată, pentru a nu sucomba sub influența propagandei ruse, prezente în mod excesiv în spațiul comunicațional din Republica Moldova. Pentru a repune limba română în drepturile sale istorice pe teritoriul Republicii Moldova e nevoie de angajament, responsabilitate și acțiuni concrete din partea legiuitorilor și guvernanților:

• modificarea articolului 13 din Constituția Republicii Moldova în conformitate cu Hotărârea Curții Constituționale din 5 decembrie 2013;
• adoptarea unei concepții de politici lingvistice;
• adoptarea unei noi legislații lingvistice;
• fondarea la nivel guvernamental a unei instituții speciale, care se va ocupa de promovarea politicilor lingvistice adecvate, de promovarea limbii române la toate nivelele  – educaționale, culturale, științifice, instituționale, sociale, economice, politice etc.

La mulți ani limba română, pe ambele maluri ale Prutului! Drumul tău de acasă –  acasă mai este din păcate,  anevoios.